Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama și-a coborât privirea.
— Cătălin știe că am rezolvat, a repetat.
— Nu, mamă. Te-am întrebat dacă știe că „rezolvat” înseamnă că te-ai mutat la mine.
Tăcere.
Alexandru și-a lăsat telefonul pe masă.
— Deci nu știe.
Mama s-a așezat pe canapea.
— Nu avea rost să-l încarc și cu asta acum. Are nunta peste două luni.
Am simțit că mă enervez.
— Dar pe mine poți să mă încarci?
— Tu ești altfel, Ioana.
— Cum?
— Tu ești așezată. Ai serviciu bun, ai un soț serios… te-ai descurcat întotdeauna.
Am râs scurt.
Auzisem propoziția asta toată viața.
Când aveam nevoie de bani în facultate:
„Tu te descurci.”
Când mi-am cumpărat primul apartament cu credit:
„Tu te descurci.”
Când ne-am plătit singuri nunta:
„Sunteți oameni mari, vă descurcați.”
Iar Cătălin?
Pentru Cătălin exista întotdeauna o excepție.
— Cât i-ai dat?
Mama s-a uitat spre ușă.
— Ioana…
— Cât?
— Șaizeci și cinci de mii de euro.
Am crezut că am auzit greșit.
— Cât?!
— Nu sunt toți pentru nuntă. O parte e pentru avansul la apartament.
Alexandru s-a ridicat.
— Și dumneavoastră ați rămas fără casa de la țară ca să-i dați 65.000 de euro?
— Era proprietatea mea. Am făcut ce am vrut cu ea.
— Corect, a spus Alexandru. Dar atunci și noi avem dreptul să hotărâm cine se mută în apartamentul nostru.
Mama s-a întors spre mine.
— Asta gândești și tu?
— Da.
A părut sincer rănită.
— După tot ce am făcut pentru tine…
Atunci m-am oprit.
— Ce ai făcut pentru mine, mamă?
— Cum poți să întrebi așa ceva? Te-am crescut!
— Și pe Cătălin l-ai crescut. Dar pe lângă asta îi dai 65.000 de euro.
Mama și-a strâns buzele.
— E băiatul meu.
— Iar eu ce sunt?
N-a răspuns.
Am continuat:
— Când m-am măritat eu, mi-ai spus că n-ai bani pentru nunta mea.
— Era altă situație.
— Când ne-am luat apartamentul, n-ai avut bani să ne ajuți cu avansul.
— Voi aveați salarii bune.
— Exact. Pentru că noi ne-am descurcat.
Am făcut un pas spre ea.
— Și acum recompensa pentru faptul că m-am descurcat este să-i dai lui Cătălin banii, iar mie să-mi dai responsabilitatea?
Mama a rămas fără replică.
— Lui îi dai 65.000 de euro ca să-și înceapă viața, iar eu trebuie să-mi transform sufrageria în dormitor pentru tine.
— Sunt mama ta!
— Tocmai de aceea mă doare.
S-a făcut liniște.
Alexandru s-a apropiat de mine.
— Ioana, trebuie să vorbim cu fratele tău.
Mama s-a ridicat imediat.
— Nu!
— De ce?
— Pentru că banii sunt deja dați.
M-am uitat fix la ea.
— Și?
— Au plătit avansuri. Restaurantul, formația… și au găsit apartamentul.
Acolo am înțeles.
Totul fusese planificat.
Casa vândută.
Banii dați.
Apartamentul mamei închiriat.
Iar noi trebuia doar să aflăm ultimii.
— Mamă, tu știai de la început că după toate astea vei veni la mine.
N-a răspuns.
— Știai înainte să vinzi casa?
Ochii ei mi-au dat răspunsul.
— De ce nu m-ai întrebat?
— Pentru că știam ce vei spune.
Replica m-a lovit mai tare decât orice.
— Atunci n-ai presupus că te voi primi. Ai știut că nu sunt de acord și ai făcut-o oricum.
Mama a început să plângă.
— Bine. Am înțeles. Mă duc pe stradă.
— Nu mai face asta.
— Ce să fac? Asta îmi spui!
— Nu. Îți spun că nu poți lua o decizie care îmi schimbă mie viața și apoi să mă faci vinovată pentru că nu o accept.
Am luat telefonul.
— Îl sun pe Cătălin.
De data asta mama nu m-a mai oprit.
A răspuns după câteva secunde.
— Salut, soră-mea! Ce faci?
— Mama e la mine.
— Da, știu.
Am încremenit.
— Știi?
Mama și-a închis ochii.
— Păi… mi-a zis că stă o vreme la voi.
— O vreme?
— Până se așază lucrurile.
— Cătălin, mama nu mai are unde să locuiască.
S-a făcut liniște.
— Cum adică?
— Și-a închiriat apartamentul.
— Păi… asta n-am știut.
M-am uitat la mama.
De data asta părea sincer surprinsă.
— Dar știai că și-a vândut casa ca să-ți dea banii.
— Normal că știam.
— Șaizeci și cinci de mii de euro.
— Ioana, dacă vrei să discutăm despre bani…
— Nu despre bani discutăm. Despre mama.
— Ce-i cu ea?
— Unde va locui?
Pauză.
— Păi la voi, nu?
Am închis ochii.
— De ce la noi?
— Pentru că voi aveți situația mai stabilă.
Aproape aceleași cuvinte ca mama.
— Și tu tocmai primești 65.000 de euro de la ea.
— Nu i-am cerut eu să vândă casa!
Mama a tresărit.
— Cătălin…
— Mamă, nu asta am vrut să spun.
Dar era spus.
— Atunci primește-o tu, am continuat.
— Unde? Bianca și cu mine abia avem loc.
— Nici noi nu avem.
— Ioana, nu începe. Tu ești sora mai mare.
— Cu patru ani.
— Și?
— Și nimic. Nu m-a făcut nimeni tutorele familiei când m-am născut prima.
Alexandru și-a întors capul ca să-și ascundă un zâmbet.
Cătălin a oftat.
— Bun. Și ce vrei să fac?
— Să vii aici.
— Acum?
— Acum.
A ajuns după aproape o oră.
Când a intrat și a văzut valizele, pentru prima dată a părut să înțeleagă că nu discutam despre o vizită.
— Mamă, chiar ai dat apartamentul?
— Da.
— Pentru cât timp?
— Un an.
Cătălin s-a uitat la mine.
— Și acum?
— Acum găsim o soluție care nu presupune că eu suport automat consecințele deciziilor voastre.
Mama s-a încruntat.
— Ale noastre?
— Da. Tu ai hotărât să vinzi. Tu ai hotărât să-i dai banii. Cătălin i-a acceptat. Niciunul nu m-a întrebat nimic.
Fratele meu s-a așezat.
— Banii nu-i mai am pe toți.
— Cât mai ai?
— Aproape treizeci de mii.
— Perfect.
— Perfect?!
— Da. Din banii aceia îi restitui mamei cât are nevoie ca să-și asigure o locuință.
S-a ridicat imediat.
— Nici vorbă! Sunt pentru apartamentul nostru.
Mama a intervenit:
— Ioana, lasă-l. Eu i-am dat.
M-am întors spre ea.
— Și aici este problema, mamă. Tu ești gata să rămâi fără casă ca el să nu renunțe la nimic.
Cătălin a ridicat vocea:
— Nu e vina mea!
— Poate că n-a fost ideea ta să vândă. Dar ai luat banii. Iar când ai aflat că rămâne fără locuință, prima ta întrebare a fost dacă poate sta la mine.
A tăcut.
Alexandru, care până atunci ne lăsase să discutăm, a spus calm:
— Există o soluție simplă. Nunta nu trebuie să coste cât o mașină nouă, iar apartamentul nu trebuie cumpărat luna asta.
Cătălin l-a privit urât.
— Tu nu te băga.
— Mă bag din momentul în care planul vostru include sufrageria în care locuiesc și eu.
N-a mai răspuns.
Până la urmă, mama a rămas la noi zece zile.
Zece.
Nu definitiv.
Între timp, Cătălin a avut probabil cea mai grea discuție din viața lui cu Bianca.
Au renunțat la câteva lucruri de la nuntă, au amânat cumpărarea apartamentului și i-au restituit mamei o parte consistentă din bani.
Cu economiile pe care le mai avea, mama și-a cumpărat o garsonieră spațioasă într-un bloc liniștit, la două stații de tramvai de mine.
Nu era casa cu meri și trandafiri.
Dar era a ei.
În ziua în care am ajutat-o să se mute, Cătălin a venit și el.
A cărat cutii, a montat o etajeră și, pentru prima dată după mult timp, nu s-a comportat ca băiatul căruia mama trebuia să-i rezolve viața.
La un moment dat, l-am auzit în bucătărie.
— Mamă…
— Da?
— De ce mi-ai dat atâția bani?
Mama a răspuns simplu:
— Pentru că am vrut să te ajut.
— Dar ai rămas tu fără casă.
— Am crezut că Ioana mă va primi.
Cătălin a tăcut.
Apoi a spus ceva ce nu mă așteptam să aud.
— N-ar fi trebuit să accepți tu asta. Dar nici eu n-ar fi trebuit să accept banii.
Mama n-a răspuns imediat.
— Te-am obișnuit prost, a spus în cele din urmă.
— Da.
Am zâmbit singură în hol.
Măcar recunoșteau amândoi.
Relația mea cu mama nu s-a reparat într-o săptămână.
Pentru prima dată în viața mea, i-am spus de fiecare dată când făcea diferențe între noi.
Iar când începea cu:
„Dar tu te descurci…”
o opream.
— Faptul că mă descurc nu înseamnă că merit mai puțin.
La început se supăra.
Apoi tăcea.
Și, încet, a început să înțeleagă.
Nunta lui Cătălin a avut loc.
Mai mică decât plănuiseră.
Fără unele dintre lucrurile „obligatorii” despre care vorbiseră luni întregi.
Dar a fost frumoasă.
La un moment dat, în timpul petrecerii, mama s-a așezat lângă mine.
— Ioana?
— Da?
— Îmi pare rău.
Am întors capul.
— Pentru ce?
— Pentru că am crezut mereu că pe Cătălin trebuie să-l ajut, iar tu n-ai nevoie de nimic.
Am rămas tăcută.
— Știi de ce?
— De ce?
— Pentru că tu n-ai cerut.
Am zâmbit trist.
— Poate n-am cerut pentru că m-ai învățat că eu trebuie să mă descurc.
Mama și-a coborât ochii.
— Poate.
Mi-a luat mâna.
Nu era o scuză perfectă.
Dar era prima dată când recunoștea ce făcuse.
Câteva luni mai târziu, am trecut pe la garsoniera ei.
Avea flori la geam, perdele noi și o măsuță mică pe balcon.
— Ei? am întrebat. Cum e?
Mama a privit în jur.
— E bine. E al meu.
Apoi a zâmbit.
— Și știi ceva? Îmi place că atunci când vreau liniște, închid ușa.
Am râs.
— Vezi? N-a fost nevoie să te muți în sufrageria mea.
— Să știi că încă îmi plăcea canapeaua voastră.
— Nici să nu te gândești.
A început să râdă.
Și atunci am știut că, măcar de data aceea, înțelesese.
Nu m-a durut cel mai tare că mama îi dăduse fratelui meu bani.
Erau ai ei și avea dreptul să facă ce voia cu ei.
M-a durut faptul că, după ce îi oferise lui tot ce putea, presupusese că eu voi oferi restul.
Pentru că eram fata cea mare.
Pentru că eram „așezată”.
Pentru că eu „mă descurcam”.
Dar într-o familie, copilul care cere mai puțin nu trebuie iubit mai puțin.
Iar faptul că un om este puternic nu înseamnă că este obligat să ducă, la nesfârșit, și poverile celorlalți.