Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai s-a uitat la dosarul deschis, apoi la mine.
— Mamă, ce sunt actele astea?
Am scos prima foaie și am pus-o pe masă.
— Actele casei.
Corina s-a apropiat imediat.
— Ce legătură are casa cu discuția noastră?
M-am uitat la ea.
— Toată legătura.
Apoi m-am întors spre fiul meu.
— Mihai, acum opt ani, când mi-ai spus că nu mai puteți plăti chirie și strânge bani în același timp, ce ți-am spus?
A oftat.
— Să venim aici.
— Pentru cât timp?
— Până ne punem pe picioare.
— Exact.
Am împins actul spre el.
— Casa asta am cumpărat-o împreună cu tatăl tău. După ce el a murit, partea lui mi-a revenit mie. Eu sunt proprietara.
Corina și-a încrucișat brațele.
— Știm asta. Dar Mihai este singurul dumneavoastră copil. Normal că într-o zi…
S-a oprit.
— Într-o zi ce?
N-a răspuns.
Dar înțelesesem.
Într-o zi casa urma să fie a lor.
Doar că, în mintea Corinei, acel „într-o zi” începuse deja.
Mihai s-a uitat la mine.
— Mamă, nimeni nu încearcă să-ți ia casa.
— Nu?
Am arătat spre valiza de lângă el.
— Atunci cine pleacă astăzi din ea?
A tăcut.
— Voi ați venit aici temporar, am continuat. Eu v-am primit. V-am ajutat cu copiii. Am gătit. Am plătit. N-am cerut chirie și n-am ținut socoteala niciodată.
Corina a ridicat vocea:
— Pentru că suntem familie!
— Exact.
M-am uitat direct la ea.
— Și atunci de ce, când am început eu să vă incomodez, familia a devenit „un centru rezidențial”?
N-a mai răspuns.
Mihai s-a așezat.
— Mamă, nu asta am vrut.
— Dar asta ai făcut.
— Ne-am îngrijorat pentru tine.
— Pentru că mi-am pierdut ochelarii?
— Nu doar pentru asta.
— Pentru că am lăsat lumina aprinsă în baie?
A tăcut.
— Mihai, săptămâna trecută am stat opt ore cu copiii voștri. Am mers singură la piață. Am gătit pentru cinci oameni. Mi-am plătit facturile și am mers singură la medic. Dar sunt prea neputincioasă să locuiesc în casa mea?
A coborât privirea.
Corina a intervenit:
— Nu trebuie să demonstrați nimic. Noi doar încercam să găsim o soluție înainte să apară probleme.
— Soluție pentru cine?
N-a răspuns nici ea.
Am mai scos o hârtie din dosar.
— Acum trei săptămâni am fost la notar.
Mihai a ridicat imediat capul.
— La notar? De ce?
— Pentru că am simțit că ceva se schimbă aici.
Pentru prima dată, pe chipul Corinei am văzut teamă adevărată.
— Ați schimbat testamentul?
Întrebarea ei a venit atât de repede, încât până și Mihai s-a întors spre ea.
Eu am rămas nemișcată.
— Interesant că asta a fost prima ta grijă.
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai vrut să spui.
Mihai s-a ridicat.
— Mamă, ce ai făcut?
— Mi-am pus lucrurile în ordine. Atât.
— M-ai scos din testament?
L-am privit lung.
— Nu.
A rămas surprins.
— Ești singurul meu copil. Casa tot ție îți va rămâne într-o zi.
Corina a expirat aproape imperceptibil.
Am observat.
— Dar „într-o zi” nu înseamnă astăzi.
Am strâns actele și le-am pus înapoi în dosar.
— Cât timp trăiesc și sunt în deplinătatea facultăților mele, eu hotărăsc ce fac cu casa mea și unde locuiesc.
Mihai a trecut o mână peste față.
— Și ce vrei să facem acum?
M-am uitat la valiză.
— Mai întâi, du-o înapoi sus.
— Și după?
— După aceea începeți să vă căutați o locuință.
Corina a încremenit.
— Poftim?
— Aveți o lună.
— Ne dați afară?
— Nu.
M-am uitat la ea.
— Dacă aș proceda așa cum ați procedat voi, v-aș pune hainele în valize și v-aș anunța că peste o oră vine mașina.
Niciunul nu a spus nimic.
— Eu vă dau o lună. Aveți timp să căutați, să vă organizați, să le explicați copiilor și să vă mutați fără scandal.
Corina s-a ridicat brusc.
— Dar copiii au școala aici! Toată viața noastră este aici!
Am simțit un gust amar.
— Și viața mea unde crezi că este, Corina?
A privit în altă parte.
— În dimineața asta erați gata să mă scoateți din casa în care trăiesc de peste treizeci de ani. Acum îmi spui că vouă vă este greu să vă mutați după opt.
Mihai s-a apropiat de mine.
— Mamă, hai să nu luăm hotărâri la nervi.
— Eu n-am luat-o astăzi.
Asta l-a oprit.
— De asta ai fost la notar?
— Da. Pentru că de câteva săptămâni aud cum nu mai sunt bună să urc scările, să gătesc sau să stau singură, dar sunt încă foarte bună să vă cresc copiii și să vă țin casa.
Mihai a închis ochii.
Cred că abia atunci a văzut contradicția.
— Îmi pare rău.
— Știu că îți pare rău acum.
— Atunci lasă-ne să reparăm.
Am clătinat din cap.
— Nu cât timp locuim unii peste alții și totul se întoarce la vechile obiceiuri.
Am arătat spre valiză.
— Poate că avem nevoie să locuim separat ca să ne amintim că suntem familie, nu proprietari și personal de serviciu.
În după-amiaza aceea, valiza mea s-a întors în dulap.
O lună mai târziu, valizele lor au ieșit pe ușă.
Nu i-am dat afară de pe o zi pe alta.
I-am ajutat chiar să stea cu copiii în ziua mutării.
Dar n-am retras hotărârea.
Mihai și Corina au închiriat un apartament la câteva străzi distanță.
Primele săptămâni au fost reci.
Mihai mă suna pentru lucruri mărunte, apoi conversațiile se terminau repede.
Corina aproape deloc.
Nepoții însă veneau în continuare la mine.
Nu voiam ca greșelile adulților să-i coste pe ei bunica.
După vreo două luni, într-o sâmbătă, Mihai a apărut singur.
Fără copii.
Fără Corina.
Fără vreun motiv inventat.
— Pot să intru?
— Ești fiul meu. Normal că poți.
S-a așezat la masa din bucătărie.
Mult timp n-a spus nimic.
Apoi a început să râdă amar.
— Știi cât costă cumpărăturile pentru patru oameni?
M-am uitat la el.
— Cam de patruzeci de ani.
Și-a dus mâna la frunte.
— Și după școală trebuie luați copiii. Și trebuie făcută mâncare. Și spălat. Și facturi. Și…
— Știu.
A tăcut.
Apoi m-a privit.
— N-am venit să mă plâng.
— Atunci pentru ce ai venit?
Ochii i s-au umezit.
— Să-mi cer iertare cum trebuie.
N-am spus nimic.
— Nu numai pentru azil, mamă.
Vocea i s-a schimbat.
— Pentru că am ajuns să cred că tot ce făceai pentru noi era normal. Că ni se cuvenea. Casa, copiii, mâncarea… toate.
A înghițit în sec.
— Și când Corina a început să spună că poate nu te mai descurci, mi-a fost mai simplu s-o cred decât să mă întreb de ce o femeie care „nu se mai descurcă” ne rezolva nouă jumătate din viață.
Asta era prima dată când simțeam că înțelesese cu adevărat.
— Și de ce ai acceptat azilul?
Și-a coborât ochii.
— Pentru că eram laș.
N-a dat vina pe Corina.
N-a spus că îl convinsese.
N-a încercat să se scuze.
— Voiam liniște în căsnicia mea și am ales persoana despre care eram sigur că mă va ierta.
Cuvintele lui m-au durut.
Poate tocmai pentru că erau adevărate.
— Și m-ai fi dus?
A început să plângă.
— Da.
Mi-am întors privirea spre fereastră.
— Asta o să-mi fie cel mai greu să uit.
— Știu.
— Dar nu înseamnă că n-o să încerc.
Nu ne-am îmbrățișat ca în filme și nu s-a reparat totul într-o după-amiază.
Dar de acolo am început.
Corina a venit abia câteva săptămâni mai târziu.
Și-a cerut și ea iertare.
A recunoscut că ajunsese să vadă casa ca pe viitorul lor și că începuse, fără să vrea să admită, să mă privească drept obstacolul dintre ei și viața pe care și-o imaginase.
N-am devenit cele mai bune prietene.
Nici nu era nevoie.
Am devenit două femei care știau exact unde sunt limitele.
Iar Mihai a început să fie din nou fiul meu, nu omul care presupunea că mama va fi mereu acolo să rezolve totul.
Într-o dimineață, aproape un an mai târziu, a venit să mă vadă.
Cum a intrat, a observat o valiză mare în hol.
S-a albit la față.
— Mamă… ce-i cu valiza?
M-am uitat la el și n-am rezistat.
— Mi-am făcut bagajele.
A rămas nemișcat.
— Unde pleci?
L-am lăsat două secunde.
Apoi am început să râd.
— La Sovata. Cinci zile, cu două prietene.
Mihai a dus mâna la piept.
— Mamă, nu mai face glume din astea!
— De ce? Nu voiai să mă vezi cu bagajele făcute?
— Foarte amuzant.
A luat valiza.
— Hai. Te duc eu la autocar.
La ușă m-am oprit.
Era aproape același loc în care, cu un an înainte, fiul meu fusese pregătit să mă conducă spre un azil.
Numai că de data asta plecam pentru că eu alesesem să plec.
Și, mai important, știam exact unde mă întorc.
Acasă.
În casa mea.
Mihai mi-a deschis portiera și mi-a pus valiza în portbagaj.
Înainte să urc, m-a îmbrățișat.
— Distracție plăcută, mamă.
— Mulțumesc.
— Și sună-mă când ajungi.
Am zâmbit.
— Te sun.
Pentru că până la urmă nu casa fusese lucrul pe care trebuia să-l apăr cel mai mult.
Ci dreptul de a nu deveni o povară în ochii altora doar pentru că îmbătrâneam.
Copiii noștri pot moșteni într-o zi ceea ce am construit. Dar asta nu înseamnă că au voie să ne ia locul înainte ca noi să fi terminat de trăit în el.