Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cristina… să nu îndrăznești.
Cumnata mea s-a ridicat de la masă.
— Ba da, mamă. Pentru că deja ai mers prea departe.
Mariana și-a pus paharul pe masă.
— Nu înțeleg ce spectacol faceți acum.
— Spectacolul l-ai început tu, a spus Cristina. Andreea a gătit aproape tot ce e pe masa asta.
Mătușa lui Radu s-a uitat surprinsă spre mine.
— Tu ai făcut sarmalele?
— Da.
— Și salata?
— Tot eu.
Cristina a început să arate spre masă.
— Aperitivele, salata de boeuf, sarmalele, friptura și tortul. Andreea le-a făcut.
Mariana a încercat să râdă.
— Evident că a ajutat. Doar am spus că masa a fost făcută de familie.
— Nu, mamă, a intervenit Alina. Ai spus că noi două te-am ajutat enorm.
Pentru prima dată, Mariana n-a mai avut replica pregătită.
Alina și-a îndreptat spatele.
— Eu am cumpărat pâinea și cozonacul.
Cristina a ridicat două degete.
— Iar eu am adus două sticle de vin.
Unchiul care lăudase sarmalele s-a uitat la ele, apoi la mine.
— Și restul?
— Andreea, a spus Cristina.
La masă s-a făcut liniște.
Mariana s-a uitat furioasă la fiicele ei.
— Nu era nevoie să faceți inventarul acum.
Am simțit că aproape îmi vine să râd.
— Acum cinci minute tocmai dumneavoastră făceați inventarul.
Câteva persoane și-au ascuns zâmbetele.
— Și ce? a spus Mariana. Eu am organizat aniversarea. Era normal să mă ajute familia.
— Să vă ajute, da.
Am arătat spre masă.
— Dar eu n-am „ajutat”. Eu am gătit aproape toată masa pentru douăzeci de oameni.
— Pentru că te pricepi!
— Atunci de ce le-ați spus tuturor că fiicele dumneavoastră au făcut-o?
Mariana a tăcut.
Cristina s-a uitat la mine.
— Spune-i și restul.
Am încruntat sprâncenele.
— Ce rest?
Mariana a intervenit imediat:
— Cristina, ajunge!
Dar era prea târziu.
— Cu două zile înainte de petrecere, mama ne-a sunat pe mine și pe Alina.
Mariana s-a albit la față.
— Și ce v-a spus? am întrebat.
Cristina a oftat.
— Că tu o să gătești aproape tot. Și că dacă te întreabă cineva cine a făcut mâncarea, să spunem doar că „am pregătit-o împreună”.
Am rămas cu ochii la ea.
Asta nu mai era o scăpare.
Nu era nici măcar dorința unei femei de a primi puțină atenție de ziua ei.
Fusese pregătit.
— De ce? am întrebat.
Cristina s-a uitat spre mama ei.
— Pentru că voia să creadă rudele că noi, fetele ei, ne-am ocupat de aniversare.
Mariana a izbucnit:
— Pentru Dumnezeu, fac 60 de ani! Am vrut și eu să mă simt importantă o seară!
— Și pentru asta trebuia să mă faceți pe mine de râs?
— Nu te-am făcut de râs!
— Mi-ați spus în fața a douăzeci de oameni că am venit doar să mănânc.
— A fost o glumă.
Atunci am auzit vocea lui Radu.
— Nu, mamă.
M-am întors spre el.
Până atunci tăcuse.
Exact cum făcea aproape de fiecare dată când Mariana depășea limita.
Dar acum se ridicase.
— N-a fost o glumă.
Mariana l-a privit uluită.
— Și tu?
— Da, și eu.
A arătat spre mine.
— Andreea s-a trezit la cinci și jumătate. Când eu am intrat în bucătărie după-amiază, încă gătea. A făcut tot ce e aici aproape singură.
— Și tu unde erai? l-a întrebat Mihai, un văr de-al lui.
Radu a rămas o secundă fără cuvinte.
— Acasă.
— Ai ajutat-o?
Radu și-a coborât privirea.
— Prea puțin.
— Deloc, am spus eu.
S-a uitat la mine.
— Da. Deloc.
Și, pentru prima dată în seara aceea, eram aproape la fel de supărată pe el ca pe mama lui.
— Tu ai văzut lista, Radu.
— Știu.
— Ți-am spus că nu mi se pare normal.
— Știu.
— Și mi-ai răspuns: „Așa e mama.”
A dat încet din cap.
— Am greșit.
— Nu. Ai ales varianta cea mai comodă. Eu să muncesc, mama ta să fie mulțumită, iar tu să nu te cerți cu nimeni.
N-a încercat să se apere.
Mariana însă da.
— Vai de mine, acum am ajuns eu vinovată pentru că nora mea a gătit de ziua mea!
M-am uitat la ea.
Și, în sfârșit, am spus ceea ce trebuia să spun cu ani în urmă.
— Nu. Problema nu este că am gătit.
Am arătat spre masă.
— Am făcut toate astea cu drag. Dacă în seara asta îmi spuneați simplu „mulțumesc”, probabil plecam acasă obosită, dar fericită.
Mariana n-a mai spus nimic.
— Problema este că ați primit toate astea și apoi ați încercat să mă faceți mică pentru ca dumneavoastră să păreți mai importantă.
În jurul mesei nu se mai auzea nici măcar clinchetul paharelor.
— Să fii răsfățată de ziua ta înseamnă să primești ceva făcut cu drag, am continuat. Nu să primești și apoi să umilești omul care a făcut-o.
Mariana și-a strâns buzele.
— Atunci îmi pare rău că te-ai simțit umilită.
Am zâmbit.
— Nu.
— Ce?
— Asta nu e o scuză.
Cristina aproape că a zâmbit.
Mariana m-a privit de parcă nimeni nu-i mai vorbise așa.
— Atunci ce vrei să spun?
— Nimic.
Mi-am luat geanta.
— Vreau doar să fie foarte clar pentru viitor: eu nu mai gătesc singură mesele familiei.
— Andreea, stai puțin…
— Nu, Radu. Tu rămâi.
S-a uitat surprins la mine.
— E mama ta. E ziua ei. Stai cu ea.
— Și tu?
— Eu mă duc acasă.
Am privit masa pentru ultima dată.
— Mâncare aveți destulă.
Cristina a izbucnit în râs.
După ea, încă două persoane.
Până și socrul meu și-a ascuns zâmbetul în pahar.
Mariana nu găsea nimic amuzant.
Am plecat.
Radu a ajuns acasă după vreo două ore.
M-a găsit în bucătărie.
Nu găteam.
Pentru prima dată în două zile, stăteam pur și simplu cu o cană de ceai în față.
S-a așezat vizavi.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
A înțeles întrebarea.
— Pentru că te-am lăsat să faci totul singură. Pentru că atunci când mi-ai spus că lista e nedreaptă, am preferat să nu mă complic.
Am tăcut.
— Și mai ales pentru că la masă am văzut ce face mama și primul meu instinct a fost tot să-ți spun din priviri să lași de la tine.
Asta era problema.
Nu Mariana.
Sau, mai exact, nu doar Mariana.
Ani întregi, de fiecare dată când ea spunea ceva răutăcios, eu trebuia să fiu cea înțelegătoare.
„Știi cum e mama.”
„Nu pune la suflet.”
„Lasă de la tine.”
Era mult mai simplu ca eu să înghit decât ca el să-i spună mamei lui să se oprească.
— Nu mai vreau să aud „așa e mama”, i-am spus.
— N-o să mai auzi.
— Și dacă se repetă?
— Atunci mă ocup eu.
N-am știut dacă să-l cred.
Am aflat câteva luni mai târziu.
Se apropia Paștele când Mariana a trimis mesaj pe grupul familiei:
„Ca să ne organizăm, fiecare aduce câte ceva.”
Sub mesaj a început din nou lista.
Cristina — vin.
Alina — cozonac.
Apoi:
„Andreea — sarmale, drob, salată de boeuf și două platouri de aperitive.”
M-am uitat la telefon.
N-am apucat să scriu nimic.
Radu răspunsese deja:
„Mamă, noi aducem două sticle de vin.”
După câteva secunde, telefonul lui a sunat.
Mariana.
A pus pe difuzor.
— Radu, ce-i prostia asta?
— Nu e nicio prostie.
— Dar cine face sarmalele?
— Nu știu.
— Andreea le face foarte bune.
— Știu.
— Atunci?
Radu s-a uitat la mine.
— Atunci, dacă vrei sarmalele Andreei, o rogi frumos și întrebi ce poți face tu ca s-o ajuți. Nu-i mai trimiți listă de comenzi.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— V-ați făcut amândoi foarte sensibili.
— Posibil.
Și a închis.
Am început să râd.
În cele din urmă, Mariana a comandat o parte din mâncare și fiecare a adus câte ceva.
Eu am făcut un singur lucru.
Tortul.
Pentru că am vrut.
Când l-am pus pe masă, Mariana s-a uitat la el.
— Tu l-ai făcut?
— Da.
A rămas câteva secunde tăcută.
Apoi a spus:
— E foarte frumos. Mulțumesc.
Atât.
Fără înțepături.
Fără „fetele mele”.
Fără să lase impresia că îl făcuse ea.
Poate pentru altcineva ar fi fost un lucru banal.
Pentru noi era progres.
Mariana nu s-a schimbat peste noapte.
Nici eu n-am devenit dintr-odată femeia care avea întotdeauna replica perfectă.
Dar ceva s-a schimbat definitiv după aniversarea aceea.
Eu am încetat să confund bunătatea cu obligația.
Iar Radu a înțeles că „a păstra pacea” nu înseamnă să taci în timp ce persoana cea mai comodă pentru tine este pusă să suporte tot.
Și de atunci, când familia noastră organizează o masă, regula este foarte simplă:
cine vrea cinci feluri de mâncare făcute în casă are două variante — pune mâna și ajută sau le gătește singur.