Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ioana a coborât ultimele trepte fără să-și ia ochii de la cutia din mâinile lui Victor.
— Ce ai păstrat pentru mine?
Victor a privit spre conac. Prin ușile deschise se auzea muzica nunții.
— Deschide-o când vrei tu. Eu doar am venit să ți-o aduc.
I-a întins cutia.
Ioana a luat-o, dar nu s-a mișcat.
— Ai venit până aici doar pentru asta?
— Da.
— Și de ce nu intri?
Victor a zâmbit slab.
— Pentru că mi-ai spus că nu mă vrei la nuntă. Am respectat asta.
Ioana și-a coborât privirea.
— Tata a plecat.
Victor n-a părut mulțumit. N-a spus „ți-am zis eu”. Nici măcar nu a întrebat de ce.
— Îmi pare rău.
Atât.
Tocmai asta a lovit-o.
— A dispărut înainte de dans, a continuat ea. Telefonul e închis. Exact ca…
S-a oprit.
Exact ca atunci când era copil.
Victor știa.
— Poate se întoarce, a spus el.
— De ce îi cauți scuze?
— Nu-i caut. Dar astăzi este nunta ta și nu vreau să-ți fac ziua mai grea.
Ioana s-a uitat la cutie.
— Pot s-o deschid?
Victor a ridicat ușor din umeri.
— Este a ta.
Ioana a desfăcut mica închizătoare.
Înăuntru nu erau bani.
Nici bijuterii.
Erau fotografii.
Zeci.
Prima era de când avea zece ani. Ioana, cu două codițe și un costum de serbare, zâmbea spre aparat.
Pe spatele fotografiei era trecută data.
A urmat alta.
Ioana la primul concurs.
Alta, cu mâna în ghips și un zâmbet uriaș.
Alta din prima zi de liceu.
Apoi absolvirea.
Permisul de conducere.
Prima zi de facultate.
În aproape toate fotografiile apărea și Victor.
Uneori lângă ea.
Alteori undeva în spate.
Într-una îi ținea geanta.
În alta îi căra două cutii în cămin.
În alta stătea lângă mașină, în timp ce Ioana îi arăta permisul proaspăt obținut.
Ioana răsfoia fotografiile tot mai încet.
— Le-ai păstrat pe toate?
— Pe cele mai importante.
Sub ele era un plic.
Ioana l-a deschis.
Înăuntru se afla o felicitare simplă.
Victor scrisese doar câteva rânduri.
Nu despre sacrificiile lui.
Nu despre Oleg.
Nu despre faptul că nu fusese invitat.
Îi ura să aibă o căsnicie în care să fie iubită, respectată și să nu se teamă niciodată să se întoarcă acasă.
La sfârșit scria:
„Să fii fericită, Ioana. Pentru mine, asta a fost întotdeauna suficient.”
Ioana și-a dus mâna la gură.
Eu stăteam câțiva pași în spatele ei și simțeam că-mi dau lacrimile.
Victor s-a întors spre mașină.
— Mă duc.
— Stai.
Ioana ridicase vocea.
Victor s-a oprit.
— De ce n-ai spus nimic?
— Despre ce?
— Despre nuntă. De ce nu te-ai supărat? De ce nu mi-ai reproșat nimic?
Victor a rămas câteva secunde cu mâna pe portieră.
— Pentru că n-am făcut toate lucrurile alea ca să-mi fii datoare.
Ioana a încremenit.
— Te-am crescut pentru că te iubeam, a continuat el. Nu ca să primesc un loc la masa principală peste șaisprezece ani.
— Dar meritai să fii acolo.
— Poate.
— Nu „poate”.
Vocea Ioanei s-a frânt.
— Ai fost la serbarea aia când el n-a venit.
Victor n-a răspuns.
— Tu m-ai dus la concursuri. Tu ai stat cu mine la spital. Tu m-ai învățat să conduc. Tu ai venit să-mi cari lucrurile la facultate…
— Ioana…
— Iar eu te-am lăsat acasă pentru ca tata să nu se simtă stânjenit.
Victor s-a apropiat.
— Este tatăl tău. Ai avut dreptul să-l vrei aici.
— Și pe tine ce te face asta?
Întrebarea l-a surprins.
Ioana plângea acum.
— Pentru că asta încerc să înțeleg. Dacă el este tatăl meu doar fiindcă este tatăl meu… tu ce ești?
Victor și-a coborât privirea.
— Eu sunt Victor.
Ioana a râs printre lacrimi.
— Mereu faci asta.
— Ce?
— Nu ceri nimic.
Pentru câteva secunde s-au privit.
Apoi Ioana a spus:
— Când aveam optsprezece ani, m-ai întrebat dacă vreau să mă adopți.
Victor a rămas nemișcat.
— Îmi amintesc.
— Eu ți-am spus că am deja un tată.
— Și aveai dreptate.
Ioana a dat din cap.
— Nu. Aveam un tată biologic.
S-a apropiat de el.
— Dar aveam și un om care se purta ca un tată. Numai că eram prea ocupată să aștept după primul ca să-l văd pe al doilea.
Victor a clipit des.
— Ioana, nu trebuie să faci asta pentru că Oleg a plecat astăzi.
— Nu fac nimic din cauza lui.
A strâns cutia la piept.
— Întrebarea de atunci mai este valabilă?
Victor a privit-o fără să înțeleagă.
— Care întrebare?
— Dacă ai mai vrea să mă adopți.
Am văzut cum i se schimbă fața.
— Ioana…
— Nu astăzi. Nu acum. Știu că nu se rezolvă lucrurile așa. Dar vreau să știu.
Victor nu și-a mai putut ascunde emoția.
— Da.
Ioana a dat încet din cap.
— Atunci vorbim după nuntă.
Victor a zâmbit.
— După nuntă.
Apoi a deschis portiera.
— Unde pleci? a întrebat Ioana.
— Acasă.
— Nu.
Victor s-a întors.
Ioana a arătat spre conac.
— Intri.
— Ioana, nu trebuie…
— Ba da.
— Nu vreau să intru doar pentru că Oleg a plecat.
— Nu intri în locul lui.
A făcut o pauză.
— Intri în locul tău.
Victor a rămas nemișcat.
Ioana i-a întins mâna.
— Te rog.
De data aceasta, el a luat-o.
Când au intrat în salon, conversațiile s-au stins pentru câteva clipe.
Ioana nu s-a justificat nimănui.
Nu trebuia.
Petrecerea a continuat.
După aproximativ o jumătate de oră, DJ-ul s-a apropiat de Ioana și i-a șoptit ceva.
Era vorba despre dansul tată-fiică.
— Îl anulăm? a întrebat.
Ioana s-a uitat spre Victor.
Stătea la masa noastră, retras, de parcă încă încerca să ocupe cât mai puțin spațiu.
— Nu, a spus ea. Pune melodia.
Muzica a început.
Victor a ridicat capul când Ioana s-a oprit în fața lui.
— Dansezi cu mine?
În jurul nostru s-a făcut liniște.
— Ioana…
Ea i-a întins mâna.
— Șaisprezece ani ai fost acolo de fiecare dată când am avut nevoie de tine. Măcar acum lasă-mă pe mine să vin după tine.
Victor s-a ridicat.
Când au ajuns în mijlocul ringului, Ioana și-a pus brațele în jurul lui.
— Îmi pare rău.
Victor a clătinat din cap.
— Astăzi nu.
— Ce?
— Astăzi nu mai plângem pentru ce n-am avut. Astăzi ne bucurăm pentru ce avem.
Ioana și-a sprijinit capul de umărul lui.
Iar eu i-am privit dansând.
Telefonul Ioanei a sunat abia spre sfârșitul petrecerii.
Oleg.
S-a uitat câteva secunde la ecran.
Apoi a respins apelul.
Nu din răzbunare.
Avea să vorbească și cu el.
Dar nu atunci.
Pentru prima dată în viața ei, nu mai trebuia să alerge după omul care pleca.
Câteva luni mai târziu, Ioana și Victor au început demersurile despre care vorbiseră în fața conacului.
Într-o seară, a venit la noi cu niște documente și le-a așezat pe masă.
Victor le-a privit.
Apoi pe ea.
— Ești sigură?
Ioana a zâmbit.
— De data asta, da.
Victor a luat pixul, dar Ioana i-a prins mâna înainte să semneze.
— Mai întâi trebuie să-ți spun ceva.
— Ce?
A inspirat adânc.
— Toată viața am crezut că un tată este omul după care un copil continuă să aștepte.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mi-a luat douăzeci și cinci de ani să înțeleg că tată este, de fapt, omul care rămâne.
Victor n-a mai spus nimic.
A îmbrățișat-o.
Iar în ziua în care fiica mea se căsătorise, omul pe care îl lăsase în afara nunții nu venise să-i ceară recunoștință și nici să-i amintească tot ce făcuse pentru ea.
Venise doar să-i aducă o cutie cu amintiri și apoi să plece.
Poate tocmai de aceea Ioana a înțeles, în sfârșit, ceea ce noi nu reușiserăm să-i explicăm în toți acei ani:
Un tată nu este întotdeauna omul al cărui nume îl porți. Uneori este omul care, chiar și atunci când îl lași în afara ușii, rămâne acolo când ai nevoie de el.