Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Când serbarea s-a terminat, Radu a alergat spre mine cu obrajii roșii de emoție.
— Mami, m-ai văzut?
— Te-am văzut. Ai fost minunat.
— Tata n-a venit?
M-am uitat o clipă spre scaunul gol de lângă mine.
— Tata a avut ceva de rezolvat.
Nu aveam de gând să-i stric copilului bucuria pentru alegerile tatălui său.
Am făcut câteva poze, am stat până și-a luat rămas-bun de la colegi, apoi am plecat spre casă.
Telefonul meu avea douăsprezece apeluri pierdute de la Mihai.
Nu l-am sunat înapoi.
Când am ajuns, duba era încă în fața porții.
Curtea arăta ca un depozit improvizat: valize, cutii, sacoșe, două fotolii și o plantă uriașă pe care Elena o adusese, probabil convinsă că avea deja locul ei în sufrageria mea.
Mihai m-a văzut primul.
— În sfârșit!
Elena a venit imediat spre mine.
— Ana, ce înseamnă circul ăsta?
L-am trimis pe Radu în casă.
Abia după ce ușa s-a închis în urma lui m-am întors spre ei.
— Eu fac circ?
— Am venit cu toate lucrurile și nu putem să ne instalăm! a izbucnit Elena. Mihai ne-a spus că astăzi ne mutăm.
Am privit spre soțul meu.
— Știu ce v-a spus Mihai.
El a încremenit.
— Ce înseamnă asta?
Am scos telefonul.
Cu două seri înainte, în timp ce căutam în contul nostru comun factura pentru o comandă, găsisem din întâmplare o conversație trimisă de Mihai mamei lui.
Nu era de săptămâna trecută.
Nici măcar de luna trecută.
Începuse cu mult înainte să semnăm actele casei.
Fotografii.
Planuri.
Promisiuni.
Într-un mesaj, Mihai îi trimisese fotografia dormitorului matrimonial.
„Ăsta va fi al vostru. Are și baie separată.”
În altul îi scrisese:
„Ana o să se obișnuiască. Important e să cumpărăm casa.”
M-am uitat la el.
— De când știai că părinții tăi vor să se mute cu noi?
— Ana, putem discuta înăuntru.
— De când?
— De câteva luni.
— Înainte să cumpăr casa?
Tăcerea lui mi-a fost suficientă.
— Răspunde.
— Da.
Elena a intervenit:
— Și ce dacă? Suntem părinții lui. Nu suntem niște străini.
— Nu despre dumneavoastră vorbesc acum.
M-am întors spre Mihai.
— M-ai văzut muncind până seara. M-ai văzut renunțând la concedii, luând proiecte în plus, calculând fiecare leu. Și în tot timpul ăsta tu le trimiteai părinților tăi poze și le spuneai ce cameră vor primi?
— Voiam să-ți spun.
— Când? După ce își puneau hainele în dulap?
Constantin și-a coborât privirea.
Elena însă nu renunța.
— Noi ne-am vândut apartamentul pentru mutarea asta!
Am crezut că nu auzisem bine.
— Ce ați făcut?
M-am uitat la Mihai.
Fața lui spunea tot.
— Mihai?
— Au găsit cumpărător foarte repede.
— Știai că își vând apartamentul?
— Da.
Pentru câteva secunde n-am mai spus nimic.
Era mai grav decât îmi imaginasem.
— Deci le-ai promis părinților tăi că se mută aici, i-ai lăsat să-și vândă locuința și ai hotărât că eu voi afla când duba ajunge la poartă.
— Nu voiam să se întâmple așa.
— Dar exact asta ai făcut.
— Ana, sunt părinții mei! Unde vrei să se ducă acum?
Acolo s-a terminat orice urmă de îndoială pe care o mai aveam.
— Nu știu, Mihai. Tu le-ai făcut promisiunea. Tu găsești soluția.
El m-a privit uluit.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
— Și eu?
— Tu mergi cu ei.
Elena a tăcut brusc.
— Cum adică? a întrebat Mihai.
— Exact cum ai auzit.
— Mă dai afară din propria casă?
— Nu. Îți spun că, pentru moment, nu mai putem locui împreună. Ai luat o decizie uriașă despre viața noastră fără să mă întrebi. Și ai făcut-o în timp ce eu munceam ca să plătesc casa în care tu împărțeai deja camerele.
— Sunt soțul tău!
— Tocmai de aceea trebuia să vorbești cu mine.
Pentru prima dată, nu mai avea răspuns.
Constantin a fost cel care a rupt liniștea.
— Hai, Elena. Încărcăm lucrurile.
Soacra mea s-a întors spre el.
— Și unde mergem?
Constantin s-a uitat la fiul lui.
— Îl întrebăm pe Mihai. El a organizat tot.
N-am să uit prea curând privirea soțului meu.
Pentru prima dată, consecințele unei decizii luate de el nu mai cădeau în brațele mele.
În următoarele zile, Mihai a stat cu părinții lui într-un apartament închiriat.
M-a sunat de zeci de ori.
La început, încerca să se apere.
„Am vrut doar să-mi ajut părinții.”
„Credeam că o să înțelegi.”
„Aveam suficient loc.”
După câteva zile, tonul s-a schimbat.
— Am greșit.
— Da.
— Pot să vin acasă?
— Nu încă.
— Cât timp?
— Până când înțelegi ce ai făcut.
A urmat o lună în care am vorbit aproape exclusiv despre Radu.
Și, pentru prima dată după mult timp, Mihai a început să facă lucrurile pe care până atunci le lăsase în seama mea.
Și-a găsit serviciu.
Venea să-l ia pe Radu de la școală.
Îl ducea la antrenamente.
Nu mai apărea doar când îi era comod.
Într-o după-amiază, a venit să-mi aducă niște lucruri ale copilului și a rămas la poartă.
— Le-am găsit părinților un apartament.
— Bun.
— Din banii mei. Plătesc eu chiria până își cumpără altceva.
Am dat din cap.
— Așa este corect.
A ezitat.
— Mama încă spune că tu ai distrus familia.
— Și tu ce spui?
Mihai s-a uitat la mine.
— Că eu am creat problema.
A fost prima dată când am simțit că începe să înțeleagă.
Nu l-am primit înapoi în acea zi.
Nici în următoarea.
Nu voiam promisiuni făcute de frica pierderii casei.
Voiam să văd schimbare.
Au trecut aproape patru luni.
Mihai și-a păstrat serviciul. Și-a respectat programul cu Radu. A contribuit constant la cheltuielile copilului și, mai important, a încetat să mă pună pe mine să rezolv problemele pe care le crea el.
Am început să ieșim uneori împreună.
La început doar cu Radu.
Apoi și singuri.
Într-o seară, Mihai m-a întrebat:
— Crezi că mai avem vreo șansă?
— Nu știu.
— E mai mult decât merit.
— Nu vreau să te întorci pentru că ai nevoie de casa asta, Mihai.
— Știu.
— Și nici pentru că părinții tăi au acum unde să stea.
— Știu.
— Dacă te întorci vreodată, trebuie să fie pentru că vrei să fii soțul meu. Nu încă un om de care trebuie să am grijă.
A dat din cap.
— Am înțeles.
De data aceea, chiar l-am crezut.
Nu pentru că spusese cuvintele potrivite.
Ci pentru că, timp de luni întregi, făcuse lucrurile potrivite.
Am decis să mai încercăm.
Încet.
Fără să pretindem că nu se întâmplase nimic.
Iar casa?
A rămas exact așa cum fusese cumpărată.
Dormitorul nostru nu a devenit dormitorul Elenei și al lui Constantin.
Părinții lui Mihai și-au găsit, în cele din urmă, un apartament la câteva străzi distanță.
Relația mea cu Elena a rămas rece o vreme.
Până la primul Crăciun.
Am decis să-i invităm la noi.
Elena a venit cu o tavă de cozonac și o geantă mare pe umăr.
Când a intrat, s-a uitat la mine.
— Unde-mi pun geanta?
Am arătat spre cuier.
— Acolo.
Și-a lăsat geanta.
Apoi m-a privit foarte serioasă.
— Și bagajele?
Am încremenit.
Mihai aproape că a scăpat farfuria din mână.
Constantin și-a acoperit gura, încercând să nu râdă.
Am ridicat o sprânceană.
— Ce bagaje?
Elena a rezistat două secunde.
Apoi a izbucnit în râs.
— Glumeam, Ana.
Am privit-o.
Și, pentru prima dată după multe luni, am râs și eu.
— Bine. Acum putem glumi.
În seara aceea, după ce au plecat, Mihai a strâns masa fără să-i spun nimic.
Radu dormea deja.
Am urcat la etaj și m-am oprit o clipă în pragul dormitorului pe care, cu luni în urmă, alții îl împărțiseră fără să mă întrebe.
Nu câștigasem o luptă împotriva socrilor mei.
Nici măcar nu despre ei fusese vorba.
Problema fusese că omul de lângă mine crezuse că poate hotărî în locul meu și că eu mă voi adapta, ca întotdeauna.
De data aceasta nu mă adaptasem.
Pusesem o limită.
Iar uneori tocmai limita pe care refuzi să o mai muți îi obligă pe ceilalți să înțeleagă, în sfârșit, unde este locul lor.