Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cine ți-a spus asemenea prostie? a repetat Elena.
M-am uitat la Radu. Stătea în fața mea cu brațele încă încrucișate, dar siguranța de mai devreme dispăruse.
— Mamă… tu mi-ai spus că ai muncit până m-ai născut.
La celălalt capăt al telefonului s-a lăsat liniștea.
— Eu?!
— Da. De mai multe ori.
— Radu, eu am intrat în concediu când eram însărcinată în patru luni cu tine.
Radu a rămas cu gura întredeschisă.
Eu n-am spus nimic.
Elena a continuat:
— Aveam niște probleme și medicul mi-a recomandat să mă odihnesc. Taică-tu nici nu mă mai lăsa să car sacoșele de la piață.
Mi-am mușcat buza ca să nu zâmbesc.
— Dar eu țin minte că spuneai mereu cât de activă ai fost.
— Activă, da. Dar n-am muncit până în ziua în care te-am născut. De unde ai scos asta?
Radu și-a trecut mâna peste față.
— Nu știu… probabil am rămas eu cu impresia asta.
Atunci Elena a întrebat:
— Dar de ce vorbim despre sarcina mea de acum 33 de ani?
Radu m-a privit.
N-am intervenit.
De data asta trebuia să explice singur.
— Cristina vrea să intre mai devreme în concediu.
— Și?
— I-am spus că poate exagerează puțin.
— Cât e de însărcinată?
— Șapte luni.
— Și ce spune medicul?
Radu a ezitat.
— Că ar trebui să se oprească sau să lucreze de acasă.
Vocea Elenei s-a schimbat imediat.
— Atunci ce discuție mai aveți?
Radu a tăcut.
— Mamă…
— Nu, stai puțin. Medicul îi spune soției tale să reducă ritmul, iar tu îi explici cum am fost eu însărcinată acum trei decenii?
Am coborât privirea.
Recunosc, partea aceea mi-a plăcut.
Dar Elena încă nu terminase.
— Și tu ce faci prin casă?
— Cum adică?
— Exact cum am întrebat. Cine gătește?
Radu s-a uitat spre bucătărie.
— Mai mult Cristina.
— Rufele?
Niciun răspuns.
— Curățenia?
Tot nimic.
— Cumpărăturile?
— Mamă, am înțeles.
— Nu cred că ai înțeles. Femeia e însărcinată în șapte luni, merge la serviciu și mai are grijă și de tine, iar tu ai numit-o leneșă?
Radu s-a uitat brusc la mine.
— De unde știi că am numit-o așa?
Elena a râs scurt.
— Nu știam. Tocmai mi-ai confirmat.
Aș fi vrut să fotografiez expresia lui.
După ce am închis telefonul, în sufragerie s-a făcut liniște.
Radu s-a așezat lângă mine.
— Cristina…
— Nu vreau scuze doar pentru că te-a certat mama ta.
— Știu.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? Nu că ai greșit povestea despre mama ta. Ci că eu ți-am spus că nu mai pot, medicul ți-a spus același lucru și tu ai decis că știi mai bine decât amândoi.
A dat încet din cap.
— Ai dreptate.
— Și încă ceva. Uită-te în jur.
Vasele lui erau în bucătărie.
Coșul cu hainele lui era plin.
Pe masă rămăseseră lucrurile pe care le lăsase acolo cu două zile înainte.
— Asta nu s-a întâmplat pentru că eu am devenit leneșă. Așa arată casa când fac numai partea mea.
Atunci cred că a înțeles cu adevărat.
Nu pentru că îi dădusem vreo „lecție”.
Ci pentru că, timp de câteva zile, lucrurile pe care le făceam fără să vorbesc deveniseră vizibile tocmai prin absența lor.
A doua zi dimineață m-am trezit și am găsit bucătăria curată.
Radu pusese rufele la spălat și pregătise micul dejun.
Nu era nimic spectaculos.
Dar era un început.
În aceeași zi, m-a sunat la serviciu.
— Am vorbit cu șeful meu. În următoarele luni o să lucrez de acasă două zile pe săptămână.
— De ce?
— Pentru că vine copilul nostru și cred că e timpul să învăț că lucrurile nu se fac singure.
Apoi m-a întrebat ceva ce ar fi trebuit să mă întrebe din prima seară:
— Tu ce vrei să faci cu serviciul?
Am discutat cu medicul și cu angajatorul meu și am decis să intru mai devreme în concediu.
De data aceasta, Radu n-a comentat despre bani.
N-a mai pomenit despre femeile care „pot face de toate”.
Și, mai ales, nu m-a mai comparat cu mama lui.
Câteva săptămâni mai târziu, Elena a venit la noi.
M-a găsit pe canapea, cu picioarele ridicate, în timp ce Radu dădea cu aspiratorul.
S-a uitat la fiul ei, apoi la mine.
— Așa mai merge.
Radu s-a oprit.
— Mamă, te rog.
— Ce? Eu doar admir un bărbat puternic care reușește și să muncească, și să dea cu aspiratorul.
Am izbucnit amândouă în râs.
Radu a dat din cap și și-a continuat treaba.
Fiul nostru s-a născut sănătos, iar Radu a fost lângă mine.
Nu s-a transformat peste noapte într-un soț perfect. Nici eu nu eram o soție perfectă.
Dar ceva important se schimbase între noi.
Într-o seară, la câteva săptămâni după naștere, în timp ce legăna copilul prin sufragerie, mi-a spus:
— Mă tot gândesc la seara aia.
— La care?
— Când te-am făcut leneșă.
A privit spre băiețelul din brațele lui.
— Mi-e rușine când mă gândesc.
— Bine.
A ridicat sprâncenele.
— Doar „bine”?
— Da. Pentru că dacă ți-e rușine, înseamnă că ai înțeles.
A zâmbit.
Apoi copilul a început să plângă.
Radu s-a ridicat imediat.
— Cred că trebuie schimbat.
M-am întins mai bine pe canapea.
— Ești sigur că nu e doar leneș?
S-a uitat la mine câteva secunde.
— O să aud replica asta tot restul vieții, nu?
— Absolut.
Și de data asta am râs amândoi.