Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Acum putem să vorbim despre cine sunteți cu adevărat.
Femeia și-a strâns dosarul la piept.
— Doamnă Marinescu, cred că ați înțeles greșit. Noi doar încercăm să vă ajutăm.
— Sigur că da, mamă.
Elena a mângâiat încet capul lui Azorel.
Câinele nu-și lua ochii de la cei doi.
— Atunci arătați-mi legitimațiile.
Bărbatul a scos repede un ecuson din buzunar.
— V-am arătat când am intrat.
— Mi l-ai fluturat două secunde pe la nas. La 90 de ani văd mai greu, dar nu chiar atât de greu.
Femeia s-a apropiat de ușă.
— Cred că este mai bine să revenim când sunteți mai liniștită.
Elena a râs.
— Eu sunt foarte liniștită. Voi doi păreți cam agitați.
Bărbatul și-a pierdut răbdarea.
— Haide, plecăm.
Au făcut câțiva pași spre ieșire.
Azorel s-a ridicat.
Atât.
Nu a lătrat, nu a mârâit și nu s-a apropiat de ei.
Dar cei doi s-au oprit imediat.
— Azorel, stai, a spus Elena.
Câinele s-a așezat.
Atunci Elena le-a arătat telefonul.
— Știți de ce am întârziat atât până să vă deschid?
Niciunul n-a răspuns.
— Pentru că m-am uitat bine la voi pe interfon.
Cu câteva zile înainte, după ce vecina ei fusese păcălită, nepotul îi arătase Elenei cum să salveze imaginile surprinse de camera de la intrare și cum să le trimită de pe telefon.
„Dacă apare cineva necunoscut și insistă să intre, nu te grăbi să deschizi”, îi spusese el.
Elena ascultase.
Înainte ca cei doi să pășească în casă, trimisese deja imaginile unui vecin și nepotului ei, împreună cu un mesaj scurt:
„Au venit doi cu povestea despre medicamente. Cred că sunt aceiași.”
Nepotul o sunase imediat.
Elena nu răspunsese.
Îi trimisese doar:
„Sunt bine. Sună la poliție.”
— Ați trimis poze cu noi? a întrebat femeia.
— Și încă unele foarte reușite.
— Nu aveți voie să…
Elena a ridicat o sprânceană.
— Vrei să discutăm despre ce am eu voie să fac în propria casă după ce voi ați intrat aici cu legitimații false?
Femeia a amuțit.
Bărbatul s-a întors spre ea.
— Hai odată!
Elena nu i-a împiedicat.
Nici Azorel.
Când au ajuns la ușă, bătrâna s-a dat liniștită la o parte.
— Drum bun.
Cei doi aproape că s-au repezit afară.
Elena a închis ușa și a încuiat-o.
Abia atunci și-a lăsat bastonul lângă perete și s-a așezat.
Mâinile îi tremurau.
Nu fusese atât de calmă pe cât îi lăsase să creadă.
Azorel s-a apropiat și și-a pus capul greu pe genunchii ei.
— Ei, băiatule… a șoptit ea. Am îmbătrânit amândoi, dar încă ne ține mintea.
Câteva minute mai târziu, telefonul a sunat.
Era nepotul.
— Bunico, ești bine?
— Sunt.
— Au plecat?
— Au plecat foarte grăbiți.
— Poliția e pe drum. Nu mai deschide nimănui.
— Bine, bine.
— Bunico, vorbesc serios!
Elena a zâmbit.
— Și eu. Ușa e încuiată.
În aceeași după-amiază, Elena a povestit exact ce se întâmplase și a predat imaginile salvate de camera de la intrare.
Atunci a aflat ceva care a făcut-o să nu mai zâmbească.
Cei doi nu ajunseseră întâmplător pe strada ei.
În ultimele săptămâni fuseseră raportate mai multe cazuri asemănătoare în zonă.
Alegeau în special oameni în vârstă care locuiau singuri.
Povestea era aproape întotdeauna aceeași: compensații pentru medicamente, ajutoare pentru pensionari sau verificări gratuite.
Unul ținea proprietarul de vorbă.
Celălalt căuta bani și obiecte de valoare.
Elena s-a gândit imediat la vecina ei.
— Deci chiar ei ar putea fi?
— Este posibil, i s-a spus. Imaginile dumneavoastră ne ajută.
În zilele următoare, Elena și-a văzut de viață.
Dar a început să vorbească despre întâmplare cu vecinii mai în vârstă.
Nu ca să se laude.
Ci pentru că înțelesese cât de ușor putea cineva să creadă povestea.
— Nu deschideți pentru că omul are un dosar în mână, le spunea. Un dosar poate cumpăra oricine. Dacă e trimis de o instituție, sunați instituția și verificați.
La câteva zile după incident, nepotul ei a venit la prânz.
Elena tocmai pusese ciorba pe masă.
— Am o veste.
— Dacă ai venit doar pentru mâncare, puteai să spui direct.
— Bunico…
— Spune.
Cei doi fuseseră identificați.
Imaginile de la casa ei, împreună cu alte informații, ajutaseră la legarea lor de mai multe sesizări.
Elena a rămas câteva secunde tăcută.
— Și vecina?
— Este posibil ca tot ei să fi fost. Se verifică.
Bătrâna a dat încet din cap.
Apoi s-a uitat sub masă.
Azorel dormea întins lângă picioarele ei, complet nepăsător la conversație.
— Vezi? a spus Elena. Iar tu ziceai că Azorel e prea bătrân.
Nepotul a râs.
— Bunico, Azorel n-a făcut nimic.
Elena s-a prefăcut ofensată.
— Cum n-a făcut nimic?
— A intrat în cameră și s-a așezat.
— Exact. La dimensiunea lui, asta e suficient.
A coborât mâna și l-a mângâiat pe cap.
Adevărul era însă că Elena știa foarte bine cine o salvase în acea zi.
Nu fusese doar Azorel.
Fusese faptul că ascultase avertismentele, că observase detaliile și, mai ales, că nu confundase bătrânețea cu neputința.
Câteva săptămâni mai târziu, cineva a sunat din nou la ușă.
Elena s-a ridicat din fotoliu, și-a luat bastonul și s-a uitat întâi pe interfon.
Era curierul.
A deschis.
Azorel a apărut imediat în spatele ei.
Tânărul cu coletul s-a uitat la câine, apoi la Elena.
— E… cuminte?
Elena a luat coletul și a zâmbit.
— Foarte.
A făcut o pauză.
— Mai ales cu oamenii care vin unde trebuie și spun adevărul.
Curierul n-a știut de ce bătrâna râdea.
Dar Azorel și-a primit în după-amiaza aceea porția lui preferată.
O meritase.