Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Anca a vrut să întrebe ce însemnau cuvintele soacrei, dar Elena i-a făcut discret semn să plece.
— Vorbim mâine. Du copiii la căldură.
Taxiul aștepta în fața blocului. În mai puțin de zece minute, Anca și copiii erau în apartamentul Maiei.
Prietena ei a deschis ușa și, când a văzut geanta și chipul Ancăi, n-a mai pus nicio întrebare.
— Intrați.
Abia după ce Ilinca a adormit, iar David a fost schimbat și hrănit, Anca a reușit să-i povestească tot.
— Și Elena ce a vrut să spună? a întrebat Maia.
— Nu știu.
Anca s-a uitat la telefon.
Niciun mesaj de la Gabriel.
Nicio întrebare despre copii.
Nimic.
În apartamentul din care îi alungase, Gabriel părea chiar mulțumit.
— Nu trebuia să faci asta, i-a spus Elena.
— Mamă, nu începe.
— Ai trimis afară doi copii ca să-ți faci loc pentru femeia aia?
Gabriel s-a întors brusc.
— Petra nu are nicio legătură.
— Atunci de ce mirosea cămașa ta a parfumul ei?
Pentru câteva secunde, Gabriel a rămas fără replică.
— Este viața mea.
— Corect.
Elena s-a ridicat.
— Și de mâine începi s-o trăiești pe banii tăi și în casa ta.
Gabriel a râs.
— Ce vrei să spui?
— Exact ce ai auzit.
Elena s-a dus în dormitor și s-a întors cu un dosar.
L-a pus pe masă.
— Apartamentul acesta nu este al tău, Gabriel.
Zâmbetul lui a dispărut.
— Cum adică nu este al meu?
— Este al meu.
După moartea soțului ei, apartamentul rămăsese pe numele Elenei. Gabriel știa asta, dar ani întregi se purtase ca și cum locuința îi aparținea deja.
Mai mult, Elena îi spusese cândva că, într-o bună zi, avea să-i rămână lui.
Numai că acea promisiune fusese făcută unui alt Gabriel.
Fiului care venea să-i repare câte ceva prin casă.
Fiului despre care credea că își iubește familia.
Nu bărbatului pe care îl văzuse cu o seară înainte deschizând ușa și spunându-i soției sale să dispară cu doi copii mici.
— Sunt singurul tău fiu, a spus Gabriel.
— Și?
— Cui vrei să-i rămână?
Elena l-a privit lung.
— După ce am văzut aseară, asta este ultima mea grijă.
— Nu poți să mă dai afară din casa în care locuiesc!
— Interesant.
Elena și-a încrucișat brațele.
— Aseară ți s-a părut foarte simplu când ai făcut același lucru cu Anca.
— E soția mea!
— Și mama copiilor tăi. Iar femeia aceea m-a spălat, m-a îmbrăcat și m-a dus la doctor când după accidentul vascular abia puteam să cobor din pat. Tu unde erai?
Gabriel a tăcut.
— În delegații? a continuat Elena. Sau la Petra?
— Mamă…
— Nu. Acum vorbește mama.
Era pentru prima dată după mult timp când Gabriel nu găsea nimic de spus.
— Nu vreau să mai locuiești aici. Îți găsești unde să stai și îți iei lucrurile.
— Și tu ce faci? Cine are grijă de tine?
Elena aproape că a zâmbit.
— Asta te preocupă acum?
Telefonul Ancăi a sunat puțin după ora nouă.
Era Elena.
— Mamă Elena?
— Poți să vii astăzi? Dar fără copii. Lasă-i cu Maia.
— S-a întâmplat ceva?
— Da. Am avut o discuție cu fiul meu.
Anca a ajuns după aproape o oră.
Când a intrat, a găsit două valize în hol.
Nu erau ale ei.
Gabriel stătea în sufragerie.
— Ești mulțumită? a întrebat-o imediat.
— Gabriel, eu nici măcar nu știu ce se întâmplă.
— Mama mă dă afară.
Anca s-a întors spre Elena.
— Apartamentul este al meu, i-a explicat bătrâna. Iar eu nu mai accept ca omul acesta să creadă că poate hotărî cine are și cine nu are un acoperiș deasupra capului.
— Din cauza ei îți dai propriul copil afară? a izbucnit Gabriel.
Elena s-a apropiat de el.
— Nu din cauza Ancăi.
Și-a arătat cu degetul spre pieptul lui.
— Din cauza ta.
Gabriel și-a luat valizele.
La ușă s-a întors spre Anca.
— O să regreți.
De data aceasta, Anca nu s-a speriat.
— Singurul lucru pe care îl regret este că am așteptat atât până să înțeleg cine ai devenit.
Ușa s-a închis.
Anca a rămas în mijlocul holului.
— Nu pot să mă întorc pur și simplu aici, i-a spus Elenei. Este casa dumneavoastră.
— Știu foarte bine a cui este.
— Dar este fiul dumneavoastră.
— Și Ilinca și David sunt nepoții mei.
Elena a făcut o pauză.
— Iar tu ai fost lângă mine în ultimii trei ani mai mult decât a fost el.
Anca a început să plângă.
— Nu vreau să vă pun între mine și Gabriel.
— Nu tu m-ai pus. El a făcut-o aseară.
Dar Anca știa că simpla plecare a lui Gabriel nu rezolva totul.
În zilele următoare a cerut ajutor juridic și a început demersurile pentru separare. A păstrat mesajele primite de la Gabriel și a refuzat să mai poarte discuții în care acesta o amenința într-o zi și îi promitea că se va schimba în următoarea.
Petra n-a fost nici ea povestea de dragoste pe care Gabriel și-o imaginase.
După câteva săptămâni, Anca a aflat întâmplător că relația lor se terminase.
Nu s-a bucurat.
Pur și simplu nu o mai interesa.
Pentru prima dată după ani întregi, viața ei nu mai depindea de dispoziția lui Gabriel.
Anca s-a întors temporar cu copiii în apartamentul Elenei, dar a refuzat să transforme situația într-o nouă dependență.
— Vreau să-mi găsesc serviciu, i-a spus într-o dimineață.
— Cu David atât de mic?
— Nu mâine. Dar vreau să încep să-mi fac un plan.
Elena a aprobat-o.
— Asta voiam să aud.
Câteva luni mai târziu, Anca lucra câteva ore pe zi la o librărie din apropiere și începuse să pună bani deoparte.
Într-o seară, s-a întors acasă și a găsit-o pe Elena la masa din bucătărie cu Ilinca.
Fetița desena.
— Mami, uite!
Pe foaie erau patru personaje.
Anca, Ilinca, David și Elena.
— Și aici ce este? a întrebat Anca, arătând spre dreptunghiul mare desenat în jurul lor.
— Casa noastră.
Elena și-a coborât privirea.
— Copiii înțeleg uneori mai repede decât noi ce înseamnă o casă.
Anca s-a așezat lângă ea.
— Încă vă doare, nu?
Elena știa despre cine vorbea.
— Este fiul meu. Normal că mă doare.
— Poate într-o zi se va schimba.
— Sper.
Apoi bătrâna a privit spre cei doi nepoți.
— Dar până în ziua aceea, nu-i voi cere nimănui să sufere doar pentru ca el să nu suporte consecințele propriilor alegeri.
În seara aceea, după ce copiii au adormit, Anca s-a oprit câteva secunde în hol.
Exact acolo stătuse cu geanta lângă picioare, în seara în care Gabriel îi deschisese ușa și îi spusese să plece.
Atunci crezuse că pierdea totul.
Căsnicia.
Casa.
Siguranța.
Viața pe care o construise vreme de zece ani.
Acum înțelegea altceva.
În noaptea aceea nu fusese dată afară din viața ei.
Fusese, fără să știe, prima noapte în care începuse să și-o ia înapoi.