Partea 2-a, continuarea poveștii
Mihai a rămas cu ochii la plic.
— Ce vrei să spui că știi unde am fost?
— Exact ce ai auzit.
— Ana…
— Deschide-l.
A rupt marginea plicului și a scos câteva foi. Pe măsură ce le citea, expresia i s-a schimbat.
Nu erau fotografii cu el și Maria.
Nu erau mesaje tipărite și nici vreo încercare de a-l umili.
Erau actele pregătite pentru divorț.
— Tu… vrei să divorțezi?
— Nu, Mihai. Eu am hotărât să divorțez.
A lăsat foile pe masă.
— Din cauza ultimelor trei zile?
Am zâmbit amar.
— Chiar crezi că am aflat acum?
A tăcut.
M-am așezat în fața lui.
— Știu de Maria de aproape patru luni.
Fața i s-a albit.
— Patru luni?!
— Prima dată am văzut un mesaj. Apoi au început „ședințele” până târziu, telefonul întors cu ecranul în jos, delegațiile care nu existau… N-a fost foarte greu.
— Și n-ai spus nimic?
— Ce voiai să fac? Să te întreb ca să-mi spui că sunt paranoică? Să plâng până-mi promiteai că nu se mai întâmplă?
— Puteam să discutăm.
— Ai avut un an întreg să discutăm.
Mihai s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.
— Ana, lucrurile nu sunt atât de simple.
— Ba sunt.
— Nu știi ce a fost între mine și Maria.
— Nici nu vreau să știu.
Asta l-a lovit mai tare decât orice reproș.
— Atunci de ce m-ai primit așa? De ce mi-ai pus mâncare? De ce te-ai purtat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic?
M-am uitat spre hol, să mă asigur că nu se treziseră copiii.
— Pentru ei.
— Ce?
— Copiii nu aveau nevoie să-și vadă părinții urlând unul la altul la cină. Tu ai făcut alegerile tale. Eu le voi face pe ale mele fără să-i transform pe ei în spectatori.
Mihai s-a așezat din nou.
Pentru prima dată părea speriat cu adevărat.
— Ce ai făcut în ultimele trei zile?
— Ce trebuia să fac de luni întregi.
Când plecase, nu știam sigur dacă urma să lipsească o noapte sau trei.
Dar când mi-a trimis mesajul sec că „s-a prelungit deplasarea”, am înțeles.
În dimineața următoare îmi luasem o zi liberă.
M-am întâlnit cu o avocată.
Am pus pe masă situația noastră financiară, actele casei, creditele, economiile și cheltuielile copiilor.
Nu ca să-i iau lui Mihai tot.
Ci ca să aflu ce era al meu și cum puteam ieși din căsnicie fără să mă trezesc nepregătită.
Deschisesem un cont separat pentru salariul meu.
Făcusem copii după documentele importante.
Vorbisem cu sora mea, singura persoană căreia îi mărturisisem adevărul.
Și, pentru prima dată după luni întregi, aveam un plan.
— Ai pregătit toate astea în timp ce eu eram plecat? m-a întrebat.
— Nu. Am început mai demult. Cele trei zile doar m-au făcut să nu mai am nicio îndoială.
Telefonul lui a vibrat pe masă.
Ecranul s-a aprins.
Maria.
Mihai l-a întors imediat.
Am observat gestul și am râs încet.
— Poți să răspunzi.
— Nu.
— De ce? Te așteaptă.
— Ana, termină.
— Nu eu am început povestea asta.
A luat telefonul și a închis apelul.
După câteva secunde a spus:
— Nu vreau să-mi pierd familia.
Pentru prima dată în seara aceea am simțit furie.
Nu pentru Maria.
Ci pentru propoziția aceea.
— Familia n-ai pierdut-o astăzi, Mihai. Ai pierdut-o puțin câte puțin, de fiecare dată când ai ieșit pe ușă și m-ai mințit.
— Pot să termin cu ea.
— Și asta ar trebui să schimbe ce?
N-a răspuns.
— Dacă Maria dispărea mâine, tot ai rămâne bărbatul care m-a mințit un an.
— Am greșit.
— Nu. Ai făcut o alegere. De sute de ori.
S-a lăsat liniștea.
Apoi Mihai a spus:
— Dă-mi o șansă.
— Ai avut-o.
— Pentru copii, măcar.
— Tocmai pentru copii nu vreau să-i învăț că o familie înseamnă ca unul să mintă, iar celălalt să accepte de frică să nu rămână singur.
Mihai și-a acoperit fața cu mâinile.
Cred că abia atunci a înțeles.
Nu mai negociam.
În următoarele zile, a încercat tot.
A venit cu flori.
A plâns.
Mi-a spus că Maria fusese o greșeală.
Apoi mi-a spus că fusese confuz.
După aceea a susținut că între noi apăruseră probleme cu mult înainte.
Era aproape fascinant cum, în funcție de oră, povestea se schimba.
Singurul lucru care nu se schimba era hotărârea mea.
Maria, în schimb, a aflat și ea că realitatea nu semăna deloc cu ceea ce își imaginase.
Mihai nu venise la ea cu bagajele.
Nu o sunase să-i spună că era liber.
În schimb, îi ceruse „puțin timp”.
După câteva zile, mi-a scris.
„Ana, cred că ar trebui să vorbim.”
Am privit mesajul câteva secunde.
Apoi am răspuns:
„Nu avem nimic de discutat. Problema mea a fost cu soțul meu, nu cu tine.”
Și am blocat numărul.
Nu voiam răzbunare.
Nu voiam să aflu cine făcuse primul pas sau ce promisiuni îi făcuse Mihai.
Pentru mine nu mai conta.
Divorțul n-a fost frumos și nici simplu.
Au existat discuții despre bani, despre locuință și, mai ales, despre programul copiilor.
Dar tocmai pentru că mă pregătisem înainte să-i spun ce știu, n-am fost obligată să iau decizii importante în panică.
Câteva luni mai târziu, m-am mutat cu copiii într-un apartament mai mic.
În prima seară am mâncat pizza pe jos, printre cutii nedesfăcute.
— Mami, când terminăm casa? m-a întrebat fata mea.
— Încet.
— Și o să fie frumoasă?
M-am uitat în jur.
Nu aveam încă perdele.
Masa era într-o cutie.
Jumătate dintre haine erau în saci.
Și totuși, nu mă mai simțisem atât de liniștită de ani întregi.
— Da, iubita mea. O să fie foarte frumoasă.
Mihai și Maria nu au rămas împreună.
Am aflat mult mai târziu, de la o cunoștință comună.
Maria îl voia pe bărbatul care îi promisese o viață nouă.
Mihai voia, dintr-odată, viața veche înapoi.
N-a mai avut-o pe niciuna.
Într-o zi, aproape un an mai târziu, Mihai a venit să ia copiii.
Înainte să plece, a rămas câteva secunde în ușă.
— Ana?
— Da?
— În seara aia… când am venit acasă… chiar nu ai vrut să mă întrebi unde fusesem?
Am zâmbit.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că uneori nu mai ai nevoie de încă o minciună când știi deja adevărul.
N-a mai spus nimic.
Am închis ușa după ei și m-am întors în sufragerie.
Pe birou aveam încă plicul în care fuseseră primele acte.
Nu-l păstrasem din tristețe.
Îl păstrasem ca să-mi amintesc ceva.
În seara în care Mihai s-a întors după trei zile petrecute cu amanta lui, el credea că urma să decidă între două femei.
Nu știa că una dintre ele hotărâse deja că nu mai vrea să fie o opțiune.