Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cum adică a fost vândută? am repetat.
Femeia de la telefon și-a păstrat tonul calm.
— Domnul Popescu a încheiat o tranzacție pentru cota lui din apartament. Noul proprietar ar dori să discute cu dumneavoastră.
— Dar eu n-am semnat nimic.
— Tocmai de aceea cred că ar fi bine să vorbiți cât mai repede cu un avocat înainte să luați orice decizie.
Am închis și l-am sunat imediat pe Nicolae.
Mi-a răspuns după al treilea apel.
— Ce vrei, Vali?
— Ți-ai vândut partea din apartament?
A urmat o tăcere scurtă.
Apoi a râs.
— A, ai aflat.
Atât.
Nici măcar nu încerca să nege.
— Cui ai vândut-o?
— Nu mai e problema mea.
— Este casa în care locuiesc!
— Jumătate din ea era a mea. Am avut nevoie de bani pentru noua mea viață.
— Și ai făcut asta fără să-mi spui?
— Divorțăm, Valentina. Trebuia să te aștepți.
Atunci am înțeles de ce, în seara în care plecase, îmi spusese atât de liniștit că „am unde să stau”.
Nu fusese o observație.
Fusese o amenințare pe care eu n-o înțelesesem.
— Nicolae, ai făcut asta ca să mă obligi să plec?
— Fă ce vrei. Cumpără partea celuilalt, vinde partea ta… descurcă-te. E timpul să înveți și tu cum e viața adevărată.
A închis.
În seara aceea am plâns.
A doua zi însă n-am mai plâns.
M-am dus la un avocat.
Și acolo a apărut prima problemă pe care Nicolae n-o anticipase.
— Nu semnați nimic și nu părăsiți apartamentul, mi-a spus avocatul după ce a văzut actele. Mai întâi verificăm exact cum s-a făcut tranzacția.
În următoarele zile au ieșit la iveală lucruri interesante.
Nicolae fusese atât de grăbit să transforme partea lui de apartament în bani, încât acceptase un preț mult sub ceea ce credeam.
Iar cumpărătorul nu era vreun om care voia să se mute peste mine.
Era un investitor.
Cumpărase cota lui Nicolae sperând să ajungă ulterior la o înțelegere cu mine pentru întregul apartament.
Când ne-am întâlnit, mă așteptam la un individ care urma să-mi spună să-mi fac bagajele.
În fața mea s-a așezat însă un bărbat trecut de cincizeci de ani.
— Doamnă Popescu, eu nu vreau să vă dau afară din casă.
— Atunci ce vreți?
— O soluție din care să nu pierdem niciunul.
Mi-a spus suma pe care o plătise.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Atât?
— Atât.
Nicolae îi vânduse partea ieftin pentru că voia banii repede.
Asta schimba lucrurile.
Nu însemna că problema dispăruse.
Dar pentru prima dată părea că exista o ieșire.
În următoarele săptămâni mi-am făcut toate calculele posibile.
Și atunci mi-am amintit de viața mea de dinainte de Nicolae.
Terminasem design interior.
Lucrasem câțiva ani și chiar începusem să am clienți.
Apoi venise căsnicia.
Nicolae câștiga bine și îmi repetase de atâtea ori că munca mea era „un moft” încât, încet, renunțasem.
Mai întâi la câțiva clienți.
Apoi la toți.
Mi-am sunat o fostă colegă.
— Valentina?! Dumnezeule, de când nu te-am mai auzit!
I-am povestit doar atât cât era nevoie.
— Vreau să mă întorc la muncă.
— Atunci întoarce-te.
Primul proiect a fost mic.
Un living.
Apoi o bucătărie.
O recomandare a adus alta.
Nu devenisem peste noapte o femeie bogată și nici nu mi-am cumpărat un penthouse.
Dar după ani în care depinsesem de Nicolae pentru aproape orice, primul transfer primit pentru munca mea mi s-a părut o avere.
Între timp, avocatul negocia cu cel care cumpărase partea lui Nicolae.
Am ajuns la o soluție.
Nu puteam păstra apartamentul mare fără să mă îngrop în datorii.
Așa că am acceptat să vindem proprietatea în condiții normale, nu sub presiune.
Din partea care îmi revenea și cu economiile mele puteam să-mi cumpăr ceva mai mic.
Pentru prima dată, decizia era a mea.
Am găsit un apartament cu două camere.
Nu era impresionant.
Dar când agentul mi-a întins cheia, am ținut-o câteva secunde în palmă.
Era casa mea.
Nu jumătatea mea.
Nu jumătatea lui Nicolae.
A mea.
Credeam că povestea se terminase.
Până când, într-o dimineață, m-a sunat Nicolae.
— Am auzit că ai vândut apartamentul.
— Da.
— Trec astăzi să-mi iau ultimele lucruri.
— Lucrurile tale sunt pregătite.
— Și tu unde te duci?
Am zâmbit.
— Nu-ți face griji. M-am descurcat cu „viața adevărată”.
A venit după-amiază.
Când a intrat, s-a uitat în jur surprins.
Apartamentul era aproape gol.
Câteva cutii stăteau lângă ușă.
— Astea sunt ale tale, i-am spus.
Nicolae m-a privit atent.
— Arăți… diferit.
— Sunt aceeași.
— Nu chiar.
Avea dreptate.
Nu-mi schimbasem spectaculos înfățișarea.
Nu slăbisem douăzeci de kilograme.
Nu-mi cumpărasem haine scumpe.
Doar că nu mă mai uitam la el ca la omul de care depindea viața mea.
Și se vedea.
— Am auzit că lucrezi iar.
— Da.
— Cu designul?
— Cu „moftul” meu, da.
A coborât privirea.
— Cristina și cu mine avem niște probleme.
Am rămas tăcută.
— Nu e chiar cum credeam.
Aproape că mi-a venit să râd.
— Nicolae, dacă ai venit să-mi povestești despre relația ta, ai greșit adresa.
— Nu asta voiam să spun.
A făcut un pas spre mine.
— Poate că am luat niște decizii prea repede.
— Șase ani nu mi se par foarte repede.
A încremenit.
— Știi?
— Despre copil? Da.
— De când?
— De când mi-ai spus.
— Nu… mă refer la Cristina. La cât timp…
L-am oprit.
— Nu mai contează.
Și chiar nu mai conta.
Nu voiam detalii.
Nu voiam explicații.
Nu voiam să câștig o ceartă începută cu ani în urmă.
Nicolae s-a uitat spre cutii.
— Deci asta e?
— Da.
— După cincisprezece ani?
M-am uitat la el.
— Nu eu am venit acasă cu geanta făcută, Nicolae.
N-a mai avut ce să spună.
Și-a luat cutiile și s-a îndreptat spre ușă.
Înainte să plece, s-a întors.
— Unde ți-ai cumpărat apartament?
Am zâmbit.
— Undeva unde nu mai trebuie să mă întreb dacă jumătate din casă poate dispărea fără să știu.
Am închis ușa după el.
În seara aceea am mers în noul meu apartament.
Mai aveam cutii peste tot.
În bucătărie era doar o masă mică și două scaune.
Am pus apa la fiert.
Apoi am scos dintr-o cutie câteva lucruri pentru bucătărie.
Printre ele era tava veche în care făceam plăcinta cu vișine.
Am rămas cu ea în mână și mi-am amintit de seara în care Nicolae plecase.
Eu pregătisem desertul lui preferat.
El își pregătise geanta.
Și, pe ascuns, pregătise încă o lovitură despre care credea că mă va lăsa fără casă și fără nicio șansă să mă descurc singură.
M-am uitat în jurul apartamentului meu mic.
Nu câștigasem la loterie.
Nu mă salvase vreun bărbat bogat.
Nu se întâmplase nicio minune.
Doar mă ridicasem și începusem din nou.
Am pus tava în dulap și am închis ușa.
Pentru cincisprezece ani, Nicolae mă convinsese că fără el nu eram în stare de mare lucru.
A fost nevoie să plece și să încerce să-mi ia până și casa ca să descopăr cât de mult se înșelase.