Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Luca s-a uitat la geanta de pe pat, apoi la mine.
— Vorbești serios? Pleci de acasă din cauza unei petreceri?
— Nu plec din cauza unei petreceri. Plec pentru că ți-am spus clar „nu”, iar tu ai hotărât că răspunsul meu nu contează.
— Și ce fac eu cu optsprezece oameni?
Am ridicat din umeri.
— Exact ce urma să fac eu. Te descurci.
— Eliza, nu fi absurdă. Mama se bazează pe noi.
— Nu. Mama se bazează pe mine. Tu doar i-ai promis munca mea.
Asta l-a făcut să tacă.
Vineri, după serviciu, mi-am luat geanta și am plecat.
Nu m-am dus departe. O prietenă avea o pensiune mică lângă Brașov și îmi spusese că pot rămâne acolo tot weekendul.
Înainte să ies pe ușă, Luca m-a întrebat pentru ultima dată:
— Chiar mă lași singur cu toată nebunia asta?
M-am întors spre el.
— Nu te las singur. Ai mama, sora, rudele și cei optsprezece invitați pentru care ai decis în locul meu. Sunteți o familie. Vă descurcați.
Sâmbătă dimineață mi-am pus telefonul pe silențios.
Când l-am verificat la prânz, aveam unsprezece apeluri pierdute.
Patru de la Luca.
Trei de la Greta.
Restul de la Clara.
Primul mesaj era de la soțul meu:
„Unde ținem fața de masă mare?”
Apoi:
„Câte tăvi avem?”
După douăzeci de minute:
„Mama spune că trebuie cumpărată carne. Cât luai de obicei?”
Am zâmbit.
Nu i-am răspuns.
La ora unu a venit mesajul Clarei:
„Eliza, măcar spune-ne unde sunt platourile.”
Am pus telefonul la loc.
Ani întregi, toate lucrurile acelea „mărunte” se întâmplaseră singure.
Frigiderul se umplea.
Mâncarea apărea pe masă.
Prosoapele curate ajungeau în baie.
Cafeaua era făcută.
Vasele dispăreau din chiuvetă.
Nimeni nu întrebase vreodată cine făcea toate astea.
Pentru că răspunsul fusese întotdeauna același.
Eu.
Pe la două și jumătate, Luca m-a sunat din nou.
De data asta am răspuns.
În spatele lui se auzeau voci.
— Eliza, unde sunt farfuriile alea albe?
— În bucătărie.
— Unde în bucătărie?
— Cauți.
— Foarte amuzant.
— Nu glumesc.
A coborât vocea.
— Mama e foarte nervoasă.
— E ziua ei. Ar trebui să se bucure.
— Nu avem mâncarea gata.
— Atunci gătiți.
— Clara a făcut două salate, mama s-a apucat de sarmale, eu am fost de trei ori la supermarket și acum au început să vină oamenii.
— Perfect. Deci vă descurcați.
— Eliza…
— Da?
— N-am știut că e atât de mult de făcut.
Am tăcut.
Era prima propoziție sinceră pe care o auzeam de la el de zile întregi.
— Știu, Luca. Asta era problema.
Am închis.
Mai târziu, Clara mi-a trimis din greșeală o fotografie pe grupul familiei.
Masa era acoperită cu farfurii și castroane fără nicio logică. În bucătărie se vedeau pungi de cumpărături peste tot, iar Luca stătea lângă aragaz cu mânecile suflecate.
Greta nu părea deloc încântată.
Am aflat ulterior că lucrurile se complicaseră și mai tare.
Toma venise cu soția și copiii.
Mătușa Marta ajunsese mai devreme.
Cineva întrebase unde este tortul.
Luca uitase să-l ridice de la cofetărie.
A fugit după el.
Între timp se terminase pâinea.
Apoi băuturile.
După ce au mâncat, chiuveta s-a umplut.
Clara a anunțat că trebuie să plece mai devreme din cauza copiilor.
Greta s-a supărat.
— Dar cine mă ajută să strâng?
Luca s-a uitat în jur.
Pentru prima dată, Eliza nu era acolo.
— Eu, mamă.
— Tu?!
— Da. Eu am spus că putem face petrecerea aici.
Greta s-a încruntat.
— Dacă Eliza nu făcea atâtea figuri, nu ajungeam în situația asta.
Și atunci Luca a făcut ceva la care nu mă așteptam.
— Nu, mamă.
— Ce?
— Eliza ne-a spus de la început că nu vrea petrecerea aici.
În cameră se făcuse liniște.
— Luca, acum îți aperi nevasta în fața mea?
— Nu. Spun adevărul. Eu v-am spus să veniți, deși ea spusese nu. Eu am greșit.
Greta s-a ridicat indignată.
— După tot ce am făcut pentru tine…
— Mamă, nu începe.
Pentru prima dată, Luca n-a fugit din cameră.
N-a schimbat subiectul.
Și n-a dat vina pe mine.
Când ultimii invitați au plecat, era aproape miezul nopții.
Luca a rămas singur în bucătărie.
Mi-a povestit mai târziu că atunci a înțeles.
Pe masă erau pahare, resturi de mâncare și șervețele.
În chiuvetă nu mai încăpea nimic.
Podeaua trebuia spălată.
Frigiderul era plin de caserole.
Iar mama lui plecase cu Clara.
El a rămas.
Exact cum rămăsesem eu de atâtea ori.
Duminică seara m-am întors acasă.
Am deschis ușa și m-am oprit.
Apartamentul era curat.
Nu „aproape curat”.
Curat.
În bucătărie, Luca ștergea ultima tavă.
Când m-a văzut, a pus prosopul jos.
— Bună.
— Bună.
M-am uitat în jur.
— Cât ți-a luat?
A zâmbit amar.
— Aproape toată ziua.
— Și petrecerea?
— Mult mai mult decât credeam.
Mi-am lăsat geanta.
— Mă bucur că v-ați distrat.
— Nu merit ironia?
— Nu era ironie.
S-a așezat la masă.
— Eliza, îmi pare rău.
N-am răspuns.
— Nu pentru că petrecerea a fost obositoare. Pentru cheia aia.
M-am uitat la el.
— Am înțeles ceva. Tu mi-ai spus nu, iar eu am auzit „mai insistăm puțin și o să cedeze”.
Exact.
— Și am făcut asta de multe ori, nu?
— De foarte multe ori.
A dat încet din cap.
— Mama m-a sunat azi-dimineață. A spus că ai stricat aniversarea.
— Și?
— I-am spus că eu am stricat-o.
Asta m-a surprins.
— S-a supărat?
— Foarte tare.
— Și tu?
— Am lăsat-o să fie supărată.
Pentru Luca, era aproape o revoluție.
Dar nu aveam de gând să confund o zi de spălat vase cu doisprezece ani de schimbare.
— Să fie clar ceva, i-am spus. Faptul că ai făcut curățenie nu rezolvă problema dintre noi.
— Știu.
— Și eu nu știu dacă mai vreau căsnicia asta.
A coborât privirea.
— Înțeleg.
— Nu cred că înțelegi încă. Pentru că nu era vorba despre ziua mamei tale. Era despre faptul că, în propria mea casă, „nu”-ul meu nu valora nimic.
— Știu.
— Atunci dovedește.
Telefonul lui a început să sune.
Pe ecran scria:
Mama.
Luca s-a uitat la mine.
Apoi a răspuns.
— Da, mamă.
Vocea Gretei se auzea chiar și de unde stăteam.
Nu distingeam fiecare cuvânt, dar mi-am auzit numele.
Luca a lăsat-o să vorbească.
Apoi a spus calm:
— Nu. Eliza nu ți-a stricat ziua.
Pauză.
— Pentru că ea a spus de la început că nu vrea petrecerea aici. Eu am fost cel care ți-a promis casa fără acordul ei.
Greta a început din nou.
— Mamă, ascultă-mă. Nu mai vorbi așa despre soția mea.
Altă pauză.
— Dacă vrei să fii supărată pe cineva, fii pe mine.
Apoi a închis.
Nu l-am îmbrățișat.
Nu i-am spus că totul era bine.
Pentru că nu era.
Dar pentru prima dată în doisprezece ani, Luca alesese să suporte supărarea mamei lui în loc să mi-o pună mie în cârcă.
Mi-am scos haina și am mers spre dormitor.
— Eliza?
M-am întors.
— Mai avem vreo șansă?
M-am uitat câteva secunde la el.
— Nu știu. Dar dacă avem, lucrurile nu se întorc la cum erau.
— Nu vreau să se întoarcă.
— Vom vedea.
Am intrat în dormitor și am închis ușa.
Nu câștigasem o luptă cu soacra mea.
Și nici nu-mi „învățasem soțul o lecție”.
Pur și simplu încetasem să fac ceea ce făcusem doisprezece ani:
să spun „nu”, iar apoi, când ceilalți ignorau acel „nu”, să cedez și să fac tot eu.
Uneori oamenii nu înțeleg cât faci pentru ei atunci când le explici. Înțeleg abia în ziua în care te oprești din făcut.