Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— De unde ai avut banii ăștia? am repetat.
Radu s-a repezit spre laptop și a închis fereastra.
Prea târziu.
Văzusem destul.
— Cristina, pot să-ți explic.
— Atunci explică-mi.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, nu mai avea pregătită nicio poveste despre proiecte, clienți sau bani care „urmau să intre”.
— Cine este femeia?
— O cheamă Bianca.
— Colega ta?
A tăcut.
— Radu, te-am întrebat dacă este colega ta.
— Nu.
Mi-am simțit stomacul strângându-se.
— De când vorbești cu ea?
— De câteva luni.
— Câte?
— Șapte… poate opt.
Opt luni.
De opt luni le spuneam copiilor să nu-și deranjeze tatăl pentru că „muncește”.
De opt luni amânam facturi, luam ture suplimentare și mă întrebam ce mai pot tăia din cheltuieli.
— Și banii?
— Nu sunt atât de mulți pe cât crezi.
Replica aceea mi-a spus tot.
M-am așezat la calculator.
— Deschide istoricul.
— Cristina…
— Deschide-l.
A făcut-o.
Și atunci am început să văd.
Transferuri de 300 de lei.
Apoi 1.200.
Unele apăreau exact în zilele în care Radu îmi spusese că un client întârziase plata.
Am calculat aproximativ.
Trecuseră de 12.000 de lei.
— Ai trimis peste douăsprezece mii de lei unei femei pe care ai cunoscut-o pe internet?
— Nu i-am dat pur și simplu. A avut niște probleme.
Am râs scurt.
Nu pentru că era amuzant.
— Și noi ce aveam, Radu? Prosperitate?
A încercat să-mi explice.
O cunoscuse într-o comunitate online. La început discutaseră despre jocuri. Apoi începuseră să vorbească zilnic.
Bianca îi spusese că locuiește în alt oraș, că trece printr-o perioadă grea și că vrea să înceapă o viață nouă.
Radu îi trimisese bani.
Mai întâi puțin.
Apoi tot mai mult.
Iar „munca” lui?
Acolo minciuna era și mai jalnică.
Mai făcea mici proiecte online și câștiga câte ceva, dar nici pe departe cât mă lăsase să cred.
Restul timpului îl petrecea jucându-se și vorbind cu Bianca.
Toate acele „ședințe importante” pentru care copiii trebuiau să tacă fuseseră, de multe ori, simple apeluri cu ea.
— Eu munceam patru ore, veneam acasă, găteam, spălam, făceam teme cu Mara și mă ocupam de Luca, iar tu stăteai aici și vorbeai cu ea?
— Cu tine nu mai puteam vorbi!
Am rămas nemișcată.
— Poftim?
— Erai mereu obosită. Mereu aveai ceva de făcut.
Atunci chiar am înțeles cât de departe ajunsese.
— Eram obosită pentru că făceam și partea ta.
A tăcut.
Apoi și-a luat geanta.
— Știi ceva? M-am săturat să fiu tratat ca un inutil.
— Nu eu te-am făcut inutil, Radu.
S-a întors spre mine.
— Bianca măcar crede în mine.
— Atunci du-te la Bianca.
Probabil spusese lucrurile acelea așteptându-se să-l opresc.
N-am făcut-o.
Și a plecat.
Următoarele două zile au fost ciudat de liniștite.
Copiii mă întrebau unde este tata.
Le-am spus doar că avem niște probleme de adulți și că ei nu au făcut nimic greșit.
În a treia seară m-a sunat Radu.
N-am răspuns.
A sunat din nou.
Apoi a venit mesajul:
„Cristina, trebuie să vorbim. Am făcut o prostie.”
De data asta am răspuns.
— Ce s-a întâmplat?
Vocea lui nu mai semăna deloc cu cea a bărbatului care plecase trântind ușa.
Radu condusese până la Brașov, unde Bianca îi spusese că locuiește.
Numai că adresa la care ajunsese nu era a ei.
A încercat s-o sune.
Numărul lui fusese blocat.
Contul prin care vorbiseră dispăruse.
Abia atunci verificase mai atent fotografiile și informațiile pe care le primise.
Unele fotografii erau luate de pe alte conturi.
Numele nu putea fi verificat.
Poveștile ei nu se mai legau.
Femeia pentru care își mințise familia luni întregi dispăruse în câteva ore.
Împreună cu banii.
— Cred că m-a folosit, mi-a spus.
— Știu.
— Cum poți spune asta atât de calm?
— Pentru că eu am aflat acum trei zile că m-ai folosit și tu pe mine.
S-a făcut liniște.
— Pot să vin acasă?
M-am uitat în sufragerie.
Mara desena la masă.
Luca își construia un garaj din cuburi.
Pentru prima dată după mult timp, nimeni nu le spunea să vorbească în șoaptă.
— Nu, Radu.
— Cristina, am fost prost. Înțeleg. Putem repara.
— Tu încă nu înțelegi.
Nu Bianca era motivul principal pentru care nu-l mai voiam acasă.
Nici măcar cei 12.000 de lei.
Era anul acela în care mă privise alergând de dimineața până seara și mă lăsase să cred că făcea același lucru pentru familia noastră.
Era fiecare „Mai încet, tata muncește” pe care îl spusesem copiilor.
Fiecare factură pe care mă chinuisem s-o plătesc.
Și mai ales momentul în care urlase la mine pentru o tigaie scăpată pe jos, în timp ce el stătea în cameră vorbind cu altă femeie.
— Mâine poți veni să-ți iei restul lucrurilor, i-am spus. Dar să mă anunți înainte.
A urmat o perioadă grea.
Nu am primit miraculos „totul”, așa cum se întâmpla în poveștile pe care le auzi pe internet.
Am discutat cu un avocat, ne-am separat finanțele și am început procedurile necesare pentru despărțire.
Radu a rămas tatăl copiilor și a trebuit să învețe să fie unul cu adevărat.
Nu doar bărbatul din spatele unei uși închise.
Eu mi-am mărit programul la serviciu, iar mama m-a ajutat cu copiii până am reușit să-mi organizez viața.
N-a fost ușor.
Dar ceva s-a schimbat imediat în casa noastră.
A dispărut frica de zgomot.
Într-o sâmbătă dimineață, făceam curățenie când mi-a scăpat din nou ceva.
De data aceasta, un capac metalic.
A lovit gresia cu un zgomot puternic.
Am încremenit instinctiv.
Mara și Luca s-au uitat la mine.
Apoi Luca a început să râdă.
— Mami, iar ai scăpat-o!
Și am început să râd și eu.
Nimeni n-a ieșit urlând din nicio cameră.
Nimeni nu ne-a cerut să tăcem.
Mara a dat muzica puțin mai tare.
Luca și-a împins mașinuțele pe podea.
Iar eu mi-am continuat curățenia.
Atunci am realizat cât de absurd trăisem.
Crezusem că liniștea înseamnă că îmi susțin soțul.
Dar casa noastră nu fusese liniștită.
Fusese redusă la tăcere pentru ca minciunile lui să aibă loc să crească.
Acum copiii mei puteau din nou să râdă, să alerge și să se joace în propria lor casă.
Iar dacă mai scăpam câte o tigaie pe jos?
O ridicam.
Și îmi vedeam liniștită de viață.