Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ce ați observat? întrebă Natalia.
Arbitrul nu răspunse imediat.
Maestrul român chemat lângă masă ținea foaia partidei în mână și privea când spre poziția de pe tablă, când spre Maria.
— Domnule arbitru? insistă Natalia.
Bărbatul arătă spre una dintre mutările fetiței.
— Aici.
Apoi spre următoarea.
— Și aici.
Natalia se aplecă.
— Ce-i cu ele?
Maestrul român interveni:
— Prima mutare pare riscantă. Aproape greșită.
Natalia ridică sprâncenele.
— Exact.
— Numai că nu este.
În sală se făcuse o liniște deplină.
— Dacă răspundeți în modul cel mai firesc, continuă bărbatul, ajungeți exact în poziția asta.
Arătă tabla.
— Și?
— Și următoarea mutare a Mariei vă obligă să alegeți între două variante proaste.
Natalia privi poziția.
O dată.
De două ori.
Apoi se așeză încet.
— Vreți să spuneți că a pregătit asta?
Maestrul clătină din cap.
— Nu cred.
— Atunci?
Bărbatul se uită spre Maria.
— Cred că a calculat-o la tablă.
Pentru prima dată în acea seară, Natalia nu mai părea deranjată.
Părea sincer surprinsă.
— La opt ani?
Maestrul român zâmbi.
— Tocmai de aceea cred că ar trebui să continuăm partida.
Natalia își întoarse privirea spre copil.
Maria stătea liniștită.
— Tu ai văzut toate astea? o întrebă campioana.
Maria ridică din umeri.
— Nu chiar toate.
Câțiva oameni zâmbiră.
— Atunci ce ai văzut?
Fetița arătă spre tablă.
— Că dacă mut acolo, dumneavoastră o să vreți să mă atacați.
— Și?
— Bunicul spune că atunci când cineva se grăbește să atace, uneori uită ce lasă în urmă.
Maestrul român își ascunse un zâmbet.
Natalia însă rămase serioasă.
— Cine este bunicul tău?
— Petre Radu.
— Maestru internațional?
— Nu.
— Antrenor?
— Nu.
— Atunci ce este?
Maria privi pentru o clipă spre ultimele rânduri ale sălii.
— Profesor de matematică.
Natalia păru și mai nedumerită.
— Unde?
— A fost profesor în satul nostru, în Bacău. Acum e pensionar.
Campioana se lăsă pe spătarul scaunului.
În urmă cu nici douăzeci de minute râsese când văzuse cine urma să stea în fața ei.
Acum încerca să înțeleagă cum un profesor pensionar de matematică pregătise, la masa din bucătărie, copilul care tocmai o obligase să oprească partida.
Arbitrul interveni:
— Verificarea s-a încheiat. Nu există nimic neregulamentar.
Natalia dădu încet din cap.
— Bine.
Se uită direct la Maria.
— Continuăm.
Maria își așeză mâinile lângă tablă.
— Da, doamnă.
Arbitrul porni din nou ceasul.
De data aceasta, Natalia nu mai mută imediat.
Nu mai privea publicul.
Nu mai zâmbea fotografilor.
Nu mai făcea glume.
Timp de aproape două minute studie tabla înainte să atingă o piesă.
Apoi mută.
Maria se gândi.
Răspunse.
Natalia mută din nou.
Partida se schimbase complet.
Campioana înțelesese că greșise subestimând-o și acum încerca să recupereze terenul pierdut.
Experiența ei era uriașă.
Maria începu să consume mai mult timp.
La un moment dat, campioana câștigă un pion.
Apoi încă unul.
Publicul devenise atât de atent încât se auzea fiecare apăsare a ceasului.
Maria își mușcă pentru prima dată buza.
Natalia observă.
— Acum e mai greu, nu?
Maria ridică ochii.
— Da.
— Te-ai speriat?
Fetița se gândi puțin.
— Puțin.
Natalia aproape zâmbi.
— E normal.
Apoi Maria spuse:
— Bunicul zice că atunci când mi-e frică trebuie să mă uit la tablă, nu la omul din fața mea.
Zâmbetul campioanei dispăru din nou.
În ultimele rânduri, Petre își coborî capul.
Ochii bătrânului se umpluseră de lacrimi.
Au trecut încă douăzeci de minute.
Avantajul Nataliei începea să dispară.
Maria sacrifică un pion.
Apoi încă unul.
Mai mulți oameni din sală nu înțelegeau de ce.
Natalia înțelese.
Dar prea târziu.
Își mută regele.
Maria aduse turnul pe coloana deschisă.
Campioana își strânse buzele.
Următoarele minute au fost cele mai tensionate ale partidei.
Natalia găsea o apărare.
Maria găsea alta.
Campioana ataca.
Fetița răspundea.
Nu mai exista aroganță.
Nu mai exista „micuțo”.
Erau doar două persoane în fața unei table.
Una avea în spate ani de competiții internaționale.
Cealaltă avea opt ani și sute de seri petrecute la masa din bucătărie cu bunicul ei.
Apoi Maria își atinse regina.
Maestrul român din primul rând se ridică.
Natalia văzu mutarea înainte ca piesa să atingă tabla.
Fața i se schimbă.
Maria puse regina jos.
Tac.
Natalia privi tabla.
Treizeci de secunde.
Un minut.
Două.
Încercă o variantă.
Nu mergea.
Alta.
Nici aceea.
Își duse mâna la frunte.
Maria nu spunea nimic.
În cele din urmă, Natalia mută.
Maria răspunse cu turnul.
Și atunci campioana înțelese.
Se lăsă încet pe spătar.
Privi tabla încă o dată.
Apoi se uită la fetiță.
— Ai văzut asta de când ai sacrificat primul pion?
Maria se gândi.
— Nu până la capăt.
— Dar știai că există ceva.
— Da.
— Cum?
Maria privi mica piesă de lemn de lângă ceas.
— Bunicul spune să nu caut mereu mutarea care pare cea mai puternică.
— Și ce să cauți?
— Mutarea după care celălalt nu mai are unde să fugă.
În public se auzi un murmur.
Natalia coborî din nou privirea.
Acum o vedea și ea.
Mai putea prelungi partida.
Dar rezultatul poziției era aproape imposibil de întors.
A făcut încă o mutare.
Maria răspunse.
Natalia încercă ultima apărare.
Fetița se gândi câteva secunde.
Luă piesa.
O așeză.
Și spuse foarte încet:
— Șah mat.
Nimeni nu reacționă.
Pentru două sau trei secunde, sala rămase complet tăcută.
Parcă oamenilor le trebuia timp să înțeleagă ce tocmai văzuseră.
Natalia privi tabla.
Arbitrul verifică poziția.
Apoi spuse:
— Șah mat. Partida s-a încheiat.
Și sala explodă.
Oamenii se ridicară în picioare.
Fotografii începură să tragă cadru după cadru.
Cineva strigă:
— Bravo, Maria!
Apoi altcineva:
— Bravo!
Maria tresări.
Părea aproape speriată de zgomot.
Privi imediat spre locul unde stătea bunicul ei.
Petre era în picioare.
Plângea.
Fetița zâmbi.
Atunci Natalia se ridică.
Aplauzele se mai domoliră.
Campioana rămase câteva secunde în fața Mariei.
Era momentul în care toată lumea aștepta să vadă ce va face femeia care râsese de ea înainte de partidă.
Natalia îi întinse mâna.
Maria se ridică și i-o strânse.
— Am greșit, spuse campioana.
Fetița o privi.
— La ce mutare?
Sala izbucni în râs.
Chiar și Natalia râse.
— Nu la o mutare.
Femeia deveni serioasă.
— Am greșit înainte să înceapă partida.
Maria nu înțelegea.
— Te-am văzut intrând și am decis cine ești înainte să te așezi la masă.
Campioana se uită spre public.
— Am văzut un copil de opt ani și am crezut că partida nu merită timpul meu.
Apoi privi din nou spre Maria.
— Îmi cer scuze.
Fetița rămase câteva secunde fără să spună nimic.
— Bunicul spune că și oamenii mari greșesc.
Natalia zâmbi.
— Bunicul tău pare să spună multe lucruri bune.
Maria dădu din cap.
— Da.
— Pot să-l cunosc?
Chipul fetiței se lumină.
— Sigur!
Petre nu voia să urce pe podium.
Prezentatorul aproape că a trebuit să-l convingă.
Era un bărbat de 72 de ani, cu un sacou vechi, bine îngrijit, și cu mâinile unui om care nu fusese obișnuit niciodată să stea în lumina reflectoarelor.
Când ajunse lângă nepoata lui, Maria îl îmbrățișă.
— Bunicule, am câștigat!
Petre o strânse la piept.
— Am văzut.
— Ai văzut mutarea cu turnul?
— Am văzut-o.
— Și?
Bătrânul zâmbi.
— Eu n-aș fi găsit-o.
Maria îl privi neîncrezătoare.
— Serios?
— Serios.
Natalia se apropiase de ei.
— Dumneavoastră ați pregătit-o?
Petre clătină din cap.
— Eu am învățat-o regulile.
— Nu doar regulile.
— Ba da.
Bătrânul privi spre nepoata lui.
— După aceea a început ea să mă învețe pe mine.
Natalia zâmbi.
— La ce club se antrenează?
Petre ezită.
— Deocamdată, nicăieri în mod constant.
— Cum adică?
— Suntem dintr-un sat. Cel mai apropiat club bun nu e chiar lângă noi. Jucăm acasă, studiem partide, iar când putem, mergem la concursuri.
Campioana se uită spre Maria.
Apoi spre bunic.
— Atunci copilul acesta are nevoie de condiții mai bune.
Fotografia cu cele două jucătoare strângându-și mâna a circulat zile întregi.
Dar pentru Maria, cea mai importantă fotografie nu era aceea.
Era una făcută câteva minute mai târziu.
Ea și bunicul ei, unul lângă altul, lângă tabla de șah.
La câteva luni după partidă, Maria a primit sprijin pentru pregătire și participarea la competiții importante.
Pentru prima dată, Petre nu mai trebuia să calculeze de fiecare dată dacă își permiteau drumul, cazarea și taxele unui concurs.
În ziua în care au primit vestea, Maria a alergat în bucătărie.
Bunicul era la aceeași masă veche la care jucaseră sute de partide.
A pus tabla între ei.
— Jucăm?
Petre râse.
— Tocmai ai învins o campioană și tot cu mine vrei să joci?
Maria începu să așeze piesele.
— Păi tu m-ai învățat.
Bătrânul o privi câteva secunde.
— Maria, eu te-am învățat doar cum se mișcă piesele.
Fetița ridică ochii.
— Restul l-ai făcut singură.
Maria clătină hotărât din cap.
— Nu.
— Nu?
— Tu m-ai învățat să nu mă sperii când omul din fața mea pare mai puternic.
Petre nu mai spuse nimic.
Își scoase ochelarii și își șterse ochii.
— Bunicule, plângi?
— Nu.
— Ba da.
— Mi-a intrat ceva în ochi.
Maria începu să râdă.
Apoi împinse pionul din fața regelui.
— Mutarea ta.
Petre își puse ochelarii la loc.
Și au început din nou.
Nu într-un hotel.
Nu în fața camerelor.
Nu pentru aplauze.
Ci la aceeași masă simplă din bucătărie unde începuse totul.
Pentru că Maria învățase deja una dintre cele mai importante lecții ale vieții:
nu lăsa niciodată râsul celui din fața ta să decidă cât valorezi.
Uneori, omul care te privește de sus o face doar pentru că încă nu știe de ce ești în stare.