Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Nu intenționau doar să ia banii tatălui dumneavoastră.
Am privit-o pe avocată fără să înțeleg.
— Atunci ce intenționau?
Doamna Marinescu întoarse documentul spre mine.
— Firma aceasta, cea prin care Alina a încasat deja bani de la compania soțului dumneavoastră, urma să primească un contract mult mai mare imediat după investiția tatălui dumneavoastră.
Contabilul arătă spre câteva cifre.
— Conform documentelor prezentate investitorului, o parte din cele zece milioane trebuia folosită pentru extinderea activității: echipamente, personal, furnizori.
— Știu. Radu mi-a explicat de zeci de ori.
— Numai că există și această variantă de contract.
Îmi împinse o copie.
— Aproape două milioane de lei urmau să ajungă la firma Alinei pentru „consultanță și dezvoltare comercială”.
Am simțit că mi se usucă gura.
— Două milioane?
— Da.
— Pentru ce?
Contabilul ridică din umeri.
— Asta încercăm și noi să aflăm. Firma are puțină activitate, iar valoarea contractului nu pare justificată de ceea ce face.
M-am uitat spre tata.
— Tu știai?
— Nu.
Asta îl înfuria cel mai tare.
Nu faptul că ginerele lui avea o amantă.
Ci faptul că cineva încercase să-l facă să semneze un cec de zece milioane fără să-i spună unde urma să ajungă o parte din bani.
— Ce facem acum? am întrebat.
Tata răspunse imediat:
— Nimic.
— Cum adică?
— Tu, nimic.
Se aplecă spre mine.
— Te duci acasă. Te comporți normal. Nu-i spui că știm.
— Și banii?
— Nu pleacă nicăieri.
— Radu o să afle.
— Sigur că o să afle.
Tata se uită la ceas.
— Dar vreau să afle de la avocatul lui. Nu de la tine.
Telefonul meu a sunat la ora 11:43.
Radu.
Am lăsat să sune de trei ori.
— Da?
— Maria, unde ești?
Vocea lui era schimbată.
— Am ieșit puțin. De ce?
— Ai vorbit cu tatăl tău azi?
Mi-am strâns geanta mai tare.
— Nu. Ce s-a întâmplat?
— Nimic.
Pauză.
— Doar că oamenii lui au cerut niște documente suplimentare.
— Și?
— Și nu înțeleg de ce.
— Atunci trimite-le.
Tăcere.
— Da… sigur.
Am închis.
Tata mă privea de cealaltă parte a mesei.
— Te-a crezut?
— Cred că da.
— Atunci pleacă.
M-am ridicat.
— Tată…
S-a uitat la mine.
Pentru prima dată de când venisem, vocea mi s-a frânt.
— Cum am putut să nu văd?
Expresia lui se schimbă.
— Pentru că ai avut încredere în soțul tău.
Am coborât privirea.
— El râdea de asta.
Tata clătină din cap.
— Să ai încredere în omul cu care te-ai căsătorit nu te face proastă, Maria.
Apoi arătă spre documentele de pe masă.
— Dar acum știi. De aici înainte contează ce faci cu adevărul.
Următoarele patru zile au fost cele mai ciudate din viața mea.
Dormeam lângă Radu.
Mâncam împreună.
Îl auzeam vorbind despre firmă.
Iar el nu știa că eu știam.
În fiecare zi devenea mai agitat.
— Tatăl tău ți-a spus ceva despre investiție?
— Nu.
— Ai putea să-l suni?
— Pentru ce?
— Să vezi dacă totul e în regulă.
M-am uitat la el.
— Credeam că totul este în regulă.
Pentru o fracțiune de secundă, expresia lui se schimbă.
Apoi zâmbi.
— Este. Doar că avem niște termene.
În seara aceea, telefonul meu se aprinse.
Mesaj de la Alina.
„N-ai mai dat niciun semn. Ești bine?”
Am privit ecranul mult timp.
Femeia cu care îmi împărțisem atâtea secrete mă întreba dacă sunt bine.
Am răspuns:
„Da. Doar foarte ocupată.”
Au apărut imediat cele trei puncte.
„Trebuie să ne vedem. Mi-e dor de tine.”
Aproape că am râs.
Am pus telefonul jos.
Nu voiam să mă răzbun pe ea.
Voiam doar să iasă amândoi din viața mea.
Dar înainte trebuia să aflu cât de departe merseseră.
Verificarea documentelor a continuat.
Avocații tatălui meu au cerut justificări pentru contractul firmei Alinei.
Radu a trimis explicații.
Apoi alte explicații.
Unele nu se potriveau cu primele.
Investiția a fost suspendată oficial până la clarificarea situației.
Niciun leu din cele zece milioane nu fusese transferat.
În aceeași zi, avocatul meu a început pregătirea divorțului.
Nu voiam casa lui.
Nu voiam firma lui.
Nu voiam să-l văd distrus.
Voiam doar ca ceea ce era al meu să rămână al meu și să plec fără să mai depind vreodată de el.
Radu însă nu știa asta.
El avea o singură problemă.
Banii nu veneau.
Într-o joi seară, ușa apartamentului se deschise atât de tare încât lovi peretele.
Radu intră fără să-și scoată pantofii.
— Maria!
Eram în bucătărie.
Aveam în față o ceașcă de cafea.
— Ce s-a întâmplat?
— Tatăl tău a blocat investiția.
M-am uitat la el.
— Serios?
— Nu face asta.
— Ce?
— Nu te preface că nu înțelegi!
Pentru prima dată după mulți ani îl vedeam cu adevărat speriat.
— Avocatul lui spune că finanțarea este suspendată până la finalizarea verificărilor. Eu am contracte semnate, oameni de plătit, furnizori…
— Atunci presupun că trebuie să clarifici lucrurile pe care ți le-au cerut.
— Le-am clarificat!
— Atunci nu ai de ce să te temi.
S-a oprit.
M-a privit lung.
— Tu ai vorbit cu el.
— Cu cine?
— Cu tatăl tău!
Nu am răspuns.
Radu se apropie de masă.
— Maria, sunt zece milioane de lei. Dacă banii nu intră acum, pot pierde contractul pentru care am muncit un an.
Am sorbit din cafea.
— Atunci sună-l.
— Nu-mi răspunde!
— Înseamnă că nu vrea să vorbească cu tine.
Radu lovi cu palma în spătarul unui scaun.
— Fă ceva!
L-am privit.
În urmă cu numai câteva zile, probabil că aș fi făcut.
L-aș fi sunat pe tata.
Aș fi încercat să-i împac.
Aș fi garantat din nou pentru soțul meu.
Exact pe asta mizase Radu.
Pe mine.
— Nu.
A rămas nemișcat.
— Ce?
— Am spus că nu.
— De ce?
Mi-am pus ceașca pe masă.
— Pentru că nu mai vreau să garantez pentru tine.
Fața lui se schimbă.
— Ce înseamnă asta?
În acel moment se auzi soneria.
Radu se întoarse.
— Aștepți pe cineva?
— Da.
Am deschis ușa.
Doamna Marinescu intră împreună cu avocatul meu.
Radu păli.
— Ce caută ei aici?
Avocatul puse un plic pe masă.
— Domnule Ionescu, acestea sunt pentru dumneavoastră.
Radu nu-l atinse.
Se uită la mine.
— Maria…
— Deschide-l.
A rupt plicul.
A citit primele rânduri.
Apoi ridică ochii.
— Divorț?
— Da.
— Ce naiba se întâmplă?
Am scos din mapa mea copia contractului firmei Alinei și am pus-o lângă actele de divorț.
Radu privi numele.
Și încremeni.
Pentru prima dată, am văzut momentul exact în care a înțeles.
— Maria…
— Da?
— De unde ai asta?
— Nu contează.
— Pot să explic.
— Atunci explică-le avocaților.
— Nu e ceea ce crezi.
Am zâmbit.
Replica aceea.
Atât de veche și atât de previzibilă.
— Care parte?
Radu tăcu.
— Contractul cu firma Alinei? am întrebat. Relația voastră? Cele două milioane care urmau să ajungă la ea? Sau faptul că voiai să mă părăsești imediat după ce tata îți vira zece milioane?
Culoarea îi dispăru din obraji.
— Cum…
Atunci am văzut frica adevărată.
— Cum știi asta?
M-am ridicat.
— Ai uitat să închizi telefonul.
Nu spuse nimic.
— Te-am auzit, Radu.
Am făcut o pauză.
— Tot.
Își trecu mâna peste față.
— Maria, ascultă-mă…
— Te-am ascultat.
Am luat geanta de pe scaun.
— Tocmai asta a fost problema ta.
În zilele următoare, povestea pe care Radu încercase s-o construiască începu să se destrame.
Nu spectaculos.
Nu peste noapte.
Și nu pentru că tata ar fi avut vreo putere magică să-i distrugă afacerea.
Pur și simplu, cele zece milioane pe care Radu le considera deja ale lui nu fuseseră niciodată ale lui.
Investiția fusese condiționată de verificări și de furnizarea unor informații corecte.
Când explicațiile privind anumite plăți și contractul cu firma Alinei nu i-au convins pe consultanții tatălui meu, acesta s-a retras.
Legal.
Fără scandal.
Fără amenințări.
Radu a trebuit să-și caute alt investitor.
Nu știu dacă a găsit.
N-am mai întrebat.
Contractul cu firma Alinei a ajuns și el sub lupa contabililor și avocaților companiei.
Ce consecințe au avut toate acele decizii pentru Radu era, de acum, problema lui.
Eu aveam alta.
Să-mi reconstruiesc viața.
Divorțul n-a fost frumos.
Divorțurile rareori sunt.
Au existat reproșuri.
Negocieri.
Telefoane la care n-am răspuns.
Mesaje de la Alina pe care le-am șters fără să le citesc până la capăt.
La un moment dat mi-a scris:
„Maria, lucrurile sunt mai complicate decât crezi.”
N-am răspuns.
Poate erau.
Nu mai conta.
Nu am aflat niciodată dacă sarcina despre care vorbise în acea seară a continuat sau ce s-a întâmplat între ei după aceea.
Și, spre surprinderea mea, nici nu am simțit nevoia să aflu.
Pentru că într-o zi am înțeles că vindecarea mea nu putea depinde de cât de rău avea să le meargă lor.
Trebuia să depindă de cât de bine aveam să-mi construiesc eu viața de atunci înainte.
Câteva luni mai târziu, m-am întâlnit cu tata la aceeași cafenea unde obișnuiam să mergem când eram studentă.
— Cum ești? mă întrebă.
— Mai bine.
— Sigur?
Am zâmbit.
— Nu în fiecare zi.
Tata încuviință.
— E un răspuns mai bun.
Am râs.
Apoi am scos ceva din geantă.
Verigheta.
O ținusem luni întregi într-un sertar.
Am pus-o pe masă.
Tata o privi.
— Ce faci cu ea?
— Nu știu încă.
Am rotit-o între degete.
— Mult timp am crezut că cea mai dureroasă parte este faptul că m-a înșelat.
— Și nu este?
Am clătinat din cap.
— Mai rău a fost că se baza pe mine ca să-l ajut să obțină banii cu care plănuia să înceapă viața fără mine.
Tata rămase tăcut.
— Știi ce mă sperie? am continuat. Dacă telefonul acela nu rămânea deschis, probabil că te-aș fi sunat eu în ziua transferului ca să mă asigur că primește banii.
— Probabil.
— Asta mă face să mă simt atât de proastă.
Tata se uită la mine.
— Nu.
— Tată…
— Ai avut încredere în omul pe care îl iubeai. El a confundat bunătatea ta cu naivitatea. Sunt două lucruri foarte diferite.
Mi-am privit verigheta.
Apoi am strâns-o în palmă.
În ziua aceea nu am simțit că am câștigat zece milioane de lei.
Banii nu fuseseră ai mei.
Nu am simțit nici că îl „distrusesem” pe Radu.
Nici măcar nu asta îmi mai doream.
Câștigasem ceva mult mai simplu.
Adevărul înainte să fie prea târziu.
În seara în care telefonul lui a rămas deschis, Radu credea că mai avea nevoie doar de câteva zile.
Câteva zile până la bani.
Câteva zile până să mă părăsească.
Câteva zile până la viața pe care și-o plănuise în secret.
Dar a făcut o singură greșeală.
A crezut că încrederea mea însemna că nu voi ști ce să fac atunci când voi afla adevărul.
Și, până la urmă, nu eu i-am distrus planul.
L-a distrus chiar el, în clipa în care a uitat să închidă telefonul.