Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Câte femei ai mai adus în bucătăria asta ca să le „testezi”?
Radu ținea telefonul strâns în palmă.
Nu mi-a răspuns.
Și tocmai tăcerea lui m-a făcut să nu mai plec imediat.
— Cine este Andreea?
— Ți-am spus. O femeie cu care am ieșit înainte.
— Și Cătălin de unde știe despre „test”?
— E prietenul meu. Mai vorbim și noi.
— Despre femeile pe care le inviți aici să-ți spele vasele?
— Elena, deja devii ridicolă.
— Atunci răspunde-mi.
Radu își trecu mâna prin păr.
— Da, am mai făcut asta.
Am rămas nemișcată.
— De câte ori?
— Nu știu. De două… trei ori.
— De trei ori?!
— Și ce este atât de grav?
Asta m-a uluit mai tare decât recunoașterea.
Chiar nu vedea nimic greșit.
— Tu inviți femeile la cină fără să le spui ce urmează, le pui în fața unei bucătării murdare și aștepți să vezi dacă se apucă de treabă?
— Nu le obligă nimeni.
— Nu. Doar le minți.
— Nu mint pe nimeni!
— Mi-ai spus: „Vino la mine la cină.”
Am arătat spre bucătărie.
— Nu mi-ai spus: „Vino să-mi gătești și să-mi speli vasele ca să decid dacă meriți să continui relația cu mine.”
Radu râse scurt.
— Exact asta este problema femeilor ca tine.
— Care?
— Vă simțiți ofensate de orice. Mama mea a avut grijă de tata treizeci și cinci de ani și n-a considerat că este umilită dacă îi făcea de mâncare.
— Mama ta știa că este căsătorită cu tatăl tău. Eu nici măcar nu știam că am aplicat pentru postul de menajeră.
Fața i se întunecă.
— Pleacă, Elena.
— Cu plăcere.
Am deschis ușa.
Dar înainte să ies, m-am întors.
— Andreea a trecut testul?
Pentru o clipă, expresia lui s-a schimbat.
— Da.
— Și?
— Și ce?
— Dacă a fost atât de bună, de ce nu mai sunteți împreună?
Radu nu răspunse.
— Exact, am spus.
Am ieșit.
În lift, am scos telefonul.
Nu știam dacă să râd sau să mă enervez.
În geantă aveam cutia de praline.
În cealaltă mână, punga cu jumătatea de cină rămasă.
Iar în apartamentul de sus rămăsese un bărbat de 42 de ani cu ingrediente de 80 de euro, vase murdare și un șorț.
Speram să se descurce.
Când am ajuns la mașină, telefonul a vibrat.
Radu.
„Sunt foarte dezamăgit de reacția ta.”
Apoi:
„Chiar credeam că ești diferită.”
N-am răspuns.
După un minut:
„Am cumpărat toate ingredientele special pentru seara asta.”
Și încă unul:
„Măcar puteai să gătești înainte să pleci.”
Am citit mesajul de două ori.
Apoi am început să râd.
I-am răspuns:
„Radu, tu nu m-ai invitat la cină. M-ai invitat să-ți gătesc cina.”
Am apăsat „blocare”.
Și am crezut că povestea se terminase.
M-am înșelat.
Două zile mai târziu, eram la serviciu când am primit o cerere de mesaj pe Facebook.
Numele femeii nu-mi spunea nimic.
Andreea Stan.
Am simțit imediat un gol în stomac.
Am deschis.
„Bună, Elena. Nu ne cunoaștem. Sper să nu ți se pară ciudat că îți scriu. Radu m-a sunat ieri și mi-a spus că a ieșit cu o femeie care a făcut scandal din cauza unei cine. Nu mi-a spus numele tău, dar azi am văzut o fotografie cu voi doi postată acum câteva săptămâni și am înțeles despre cine vorbea. Dacă ți-a făcut testul cu bucătăria, cred că ar trebui să vorbim.”
Am citit ultima propoziție încă o dată.
Dacă ți-a făcut testul cu bucătăria.
I-am răspuns:
„Da. Mi l-a făcut.”
Răspunsul ei a venit aproape instantaneu.
„Atunci îți pot spune ce se întâmplă după ce îl treci.”
În seara aceea am vorbit aproape o oră la telefon.
Andreea avea 38 de ani.
Îl cunoscuse pe Radu cu aproape un an înainte.
Și, da, fusese în aceeași bucătărie.
— Erau tot vase în chiuvetă? am întrebat.
A râs amar.
— Și sacoșele pe blat. Probabil nici măcar n-a schimbat metoda.
Numai că Andreea reacționase diferit.
— M-am gândit că este ciudat, dar mi-am spus că poate vrea să gătim împreună. Așa că am început.
— Și el?
— A stat cu vinul în sufragerie.
Exact.
Andreea gătise.
Spălase vasele.
Făcuse ordine.
La sfârșitul serii, Radu o sărutase și îi spusese:
— Tu ești genul de femeie pe care o caut.
Atunci i se păruse un compliment.
— După aceea au început celelalte teste, spuse ea.
— Ce teste?
A tăcut câteva secunde.
— La început erau lucruri mici.
Dacă întârzia zece minute, Radu observa.
Dacă purta o rochie care lui i se părea prea scurtă, comenta.
Dacă ieșea cu prietenele două seri într-o săptămână, o întreba dacă „așa își imaginează ea o relație serioasă”.
Apoi au venit întrebările despre bani.
— Voia să știe cât câștig?
— Tot.
Salariul.
Economiile.
Ratele.
Pe ce cheltuia.
Cât economisea lunar.
— Spunea că trebuie să știe dacă sunt responsabilă financiar.
— Iar tu știai toate lucrurile astea despre el?
Andreea râse.
— Evident că nu.
Am închis ochii.
Același joc.
Ea trebuia să demonstreze.
El trebuia doar să evalueze.
— Cât a durat?
— Aproape patru luni.
— Și ce te-a făcut să pleci?
Vocea ei deveni serioasă.
— Ziua mamei mele.
Radu plănuise să petreacă weekendul cu ea.
Andreea îi spusese că nu poate, pentru că mama ei împlinea 65 de ani și familia organizase o masă.
— Și s-a supărat?
— Nu. A fost foarte calm.
A doua zi îi spusese:
— „Am vrut să văd pe cine alegi când trebuie să alegi între relația noastră și familia ta.”
Am rămas fără cuvinte.
— Vorbea serios?
— Complet.
Atunci Andreea înțelesese.
Nu exista un moment în care testele urmau să se termine.
Pentru că nu erau teste.
Era felul în care Radu construia relațiile.
El stabilea criteriile.
Femeia demonstra.
El judeca rezultatul.
— Am plecat în aceeași săptămână, spuse ea.
— Și după aceea?
— Mi-a spus că am eșuat.
Am râs amândouă.
Nu pentru că era amuzant.
Ci pentru că acum suna atât de absurd.
Înainte să închidem, Andreea mi-a spus:
— Elena, pot să-ți spun ceva?
— Sigur.
— Când am plecat de la el, luni întregi m-am întrebat dacă eu fusesem problema. Dacă eram prea egoistă. Dacă nu știam să fac compromisuri.
Am tăcut.
— Nu face și tu asta.
Am privit cutia cu praline rămasă pe masa mea.
— Nu cred că o să fie cazul.
— Bine.
— Știi de ce?
— De ce?
Am zâmbit.
— Pentru că n-am trecut primul test.
Andreea a început să râdă.
— Atunci ai fost mai deșteaptă decât mine.
— Nu. Doar am avut norocul să văd mai repede despre ce era vorba.
Credeam că după conversația cu Andreea nu voi mai auzi niciodată de Radu.
Dar peste aproape două săptămâni m-a sunat de pe alt număr.
Am răspuns fără să știu cine era.
— Elena?
Am recunoscut imediat vocea.
— De ce mă suni?
— Pentru că m-ai blocat.
— Exact.
— Putem să ne vedem?
— Nu.
— Cinci minute.
— Nu.
— Am vorbit cu Andreea.
Asta m-a făcut să tac.
— Mi-a spus că a vorbit cu tine.
— Așa este.
— Nu avea dreptul să discute relația noastră.
— Ce relație? Ați terminat-o de aproape un an.
— Totuși.
— Radu, ce vrei?
A oftat.
— Cred că poate am exagerat.
Aproape că m-a făcut să râd.
— Cu ce?
— Cu testele.
— „Poate”?
— Bine. Am exagerat.
— Și?
— Putem s-o luăm de la capăt.
N-am răspuns imediat.
— Elena?
— Te ascult.
— Te invit la cină. Una adevărată.
— Gătești tu?
Tăcere.
Apoi a râs.
— Dacă asta vrei, da.
— Și speli vasele?
— Elena…
— Întreb doar. Vreau să văd ce fel de gospodar ești.
N-a mai râs.
— Vezi? Asta faci. Transformi totul într-o glumă.
— Nu, Radu. Tu ai transformat o relație într-un examen.
A urmat o pauză.
— Oamenii trebuie să aibă standarde.
— Absolut.
— Atunci de ce mă judeci pentru ale mele?
— Nu te judec pentru că vrei o femeie care gătește. Poți să-ți dorești asta.
Am continuat:
— Te judec pentru că ai ascuns intenționat ce faci, ai murdărit o bucătărie ca să vezi dacă mă apuc să o curăț și apoi ai considerat că reacția mea îți spune dacă merit să fiu cu tine.
N-a răspuns.
— Dacă mă întrebai pur și simplu „Elena, îți place să gătești?”, îți răspundeam.
— Și ce ai fi spus?
Am zâmbit.
— Că ador să gătesc.
Liniște.
— Serios?
— Foarte.
— Atunci de ce…
— Pentru că problema n-a fost niciodată mâncarea.
Am privit bucătăria mea.
Curată.
Liniștită.
A mea.
— Problema a fost că tu ai venit la întâlnire convins că doar unul dintre noi trebuia să demonstreze că este suficient de bun.
— Și acum?
— Acum ai rezultatul testului.
— Care?
— Nu suntem compatibili.
Și am închis.
De data aceasta definitiv.
Câteva luni mai târziu, Andreea și cu mine ne-am întâlnit la cafea.
A venit cu o cutie mică în mână.
— Am ceva pentru tine.
— Ce?
A pus-o pe masă.
Praline.
Am început să râd.
— Nu pot să cred!
— M-am gândit că de data asta ar trebui să ajungă la cineva care le merită.
Am mâncat aproape jumătate din cutie în timp ce povesteam.
La un moment dat, Andreea m-a întrebat:
— Dacă ai putea să repeți seara aceea, ai face ceva diferit?
M-am gândit.
Poate că aș fi putut pleca imediat.
Poate că n-ar fi trebuit să comand cina.
Poate că replica despre „testul lui” fusese copilăroasă.
Dar apoi mi-am amintit cum stătea Radu în bucătărie cu șorțul întins spre mine, perfect convins că el avea dreptul să mă examineze.
Am clătinat din cap.
— Nu.
Pentru că în seara aceea nu aflasem dacă eram suficient de bună pentru Radu.
Aflasem dacă Radu era suficient de bun pentru mine.
Și poate asta este întrebarea pe care uităm uneori s-o punem.
Suntem atât de ocupați să fim plăcuți, aleși și considerați „potriviți”, încât uităm că și omul din fața noastră trebuie să treacă un test.
Nu dacă știe să gătească.
Nu dacă are casa impecabilă.
Nu dacă are salariul potrivit.
Ci unul mult mai simplu:
Te respectă ca pe un partener sau te tratează ca pe un candidat pentru rolul pe care și l-a imaginat deja pentru tine?
Radu voia să afle dacă știam să-i gătesc cina.
Eu am aflat ceva mult mai important.
Știam foarte bine când era momentul să mă ridic de la o masă la care respectul nu fusese niciodată servit.