Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas câteva secunde în ușă, cu florile în brațe.
— Vrei s-o chem pe mama? După ce a stat ascunsă în dulapul meu?
Radu a zâmbit.
— Mai ales după asta.
Nu mi-a explicat nimic. Mi-a spus doar să am încredere în el.
O oră mai târziu, eram într-un restaurant liniștit din centrul Bucureștiului. Mama stătea în fața noastră, dreaptă ca la interviu, și îl privea pe Radu cu suspiciune.
— Să înțeleg că nu te-ai speriat, spuse ea.
— Ba da.
— Și atunci de ce te-ai întors?
Radu își puse mâinile pe masă.
— Pentru că fiica dumneavoastră merită să știe de ce am dispărut trei zile.
M-am uitat la el.
— Și eu aș vrea să știu.
Radu scoase din buzunar foaia pe care mama i-o dăduse în seara aceea.
„Regulile”.
— Le-am citit pe toate.
Mama păru mulțumită.
— Foarte bine.
— Nu chiar.
Radu întoarse foaia și scoase un pix.
— Dumneavoastră mi-ați pus întrebări. Acum vă pun eu câteva.
Mama ridică sprâncenele.
— Mie?
— Prima: dacă Andreea decide că nu vrea să se căsătorească niciodată, o veți iubi la fel?
Mama clipi.
— Evident.
— Dacă se căsătorește cu un bărbat care nu vă place?
— Depinde de bărbat.
— Nu. Depinde de ea.
Doina tăcu.
Radu continuă:
— Dacă într-o zi Andreea îmi spune că nu mai vrea să fie cu mine, eu trebuie să respect asta. Chiar dacă mă doare. Pentru că este viața ei.
Apoi o privi direct.
— Dumneavoastră puteți face același lucru?
Pentru prima dată de când o cunoșteam, mama nu avea răspunsul pregătit.
— Eu încerc doar s-o protejez.
— Știu.
Vocea lui Radu deveni mai blândă.
— Dar există o diferență între a proteja un om și a nu-l lăsa să trăiască.
Mama își coborî privirea.
Mă așteptam să se supere.
În schimb, spuse încet:
— Tatăl ei a murit când Andreea avea nouă ani.
Știam ce urma.
— Înainte să moară, mi-a spus: „Ai grijă de fata noastră.”
Mama își frământa degetele.
— Cred că am luat propoziția aia prea în serios.
Mi s-a pus un nod în gât.
— Mamă…
— Nu. Lasă-mă.
S-a uitat spre mine.
— Ani întregi mi-a fost frică să nu ți se întâmple ceva. Când ai început să ieși singură, îmi imaginam accidente. Când ai avut primul iubit, eram convinsă că te va răni. Când ai plecat de acasă, verificam telefonul de zece ori pe noapte.
A zâmbit amar.
— Și, undeva pe drum, am uitat că fetița de nouă ani a crescut.
Radu nu spunea nimic.
Mama s-a întors spre el.
— Dar tot nu-mi place că ai dispărut trei zile.
Am izbucnit în râs.
Radu râse și el.
— Corect. Asta a fost vina mea.
— Și ce-ai făcut trei zile?
— M-am gândit dacă pot avea o relație cu Andreea fără să ajung să mă lupt permanent cu dumneavoastră.
— Și?
Radu m-a privit.
— Am decis că pentru ea merită să încerc.
Mama îl studie câteva secunde.
Apoi îi făcu semn chelnerului.
— Atunci aduceți și desertul.
Am râs atât de tare încât oamenii de la masa vecină s-au întors spre noi.
În seara aceea nu s-a rezolvat totul ca prin minune.
Mama nu s-a transformat peste noapte.
Dar s-a întâmplat ceva important.
Pentru prima dată, a înțeles că iubirea ei nu-i dădea dreptul să conducă viața mea.
Iar eu am înțeles altceva: ani întregi îi permisesem să o facă, pentru că era mai simplu decât să-i spun „nu”.
A doua zi i-am cerut cheia apartamentului meu.
Mi-a dat-o fără scandal.
— Deci nu mai pot veni când vreau?
— Poți veni când mă suni.
— Și dacă nu răspunzi?
— Aștepți.
A oftat dramatic.
— Ce vremuri…
Dar mi-a dat cheia.
Au trecut aproape doi ani de atunci.
Eu și Radu suntem încă împreună.
Mama îl adoră, deși refuză să recunoască.
Uneori îl sună direct:
— Radu, Andreea nu răspunde.
Iar el îi spune:
— Doina, regula numărul unu.
— Știu, știu. Este adult.
— Exact.
Cel mai amuzant moment a venit însă de ziua mea.
Mama a venit la noi la cină.
Înainte să intre, a sunat la ușă.
Am deschis și am găsit-o ținând în brațe același termos din seara în care o descoperisem în dulap.
— Ce-i cu ăla?
— Am adus cafea.
Radu apăru în spatele meu.
— Și de data asta unde intenționați să o beți?
Mama îl privi serioasă.
— La masă, obraznicule.
Apoi s-a uitat spre dulapul din hol.
— Deși văd că aveți unul mult mai încăpător aici.
Am izbucnit toți trei în râs.
Uneori oamenii care ne iubesc cel mai mult sunt și cei care trebuie să învețe cel mai greu să ne dea drumul.
Mama n-a încetat să-și facă griji pentru mine.
Probabil n-o va face niciodată.
Dar acum bate la ușă.
Iar pentru noi, acesta a fost un început foarte bun.