Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Problema ei n-a fost niciodată inelul, Ana, spuse Teodor. Problema a fost că Mihai te-a ales pe tine.
M-am uitat la socrul meu fără să înțeleg.
Teodor oftă și arătă spre cutia din mâna mea.
— Inelul nu este vreo moștenire. L-am cumpărat eu acum aproape doi ani, când Mihai mi-a spus că vrea să te ceară de soție. Am mers împreună la un bijutier din București. El a ales safirul.
— Atunci de ce mi-a spus Dana toate lucrurile acelea?
Teodor tăcu câteva clipe.
— Pentru că nu te-a considerat niciodată potrivită pentru fiul nostru.
Cuvintele m-au durut, chiar dacă le bănuisem.
— Din cauza familiei mele?
— Din cauza ideilor ei despre familie, bani și statut. Dana și-a imaginat întotdeauna că Mihai se va căsători cu fata unor prieteni de-ai noștri. Cineva crescut în același mediu. Când ai apărut tu, n-a acceptat că el nu-i cere permisiunea.
Mi-am amintit toate micile înțepături din ultimii ani.
Întrebările despre meseria părinților mei.
Comentariile despre haine.
Felul în care Dana îmi explica lucruri banale de parcă eram o copilă care intrase din greșeală într-o lume prea bună pentru ea.
— Dar de unde avea inelul?
— Când ați plecat aseară, l-am găsit în poșeta ei.
Am ridicat privirea.
— I-ai umblat în geantă?
— Nu. Îl scosese și îl lăsase lângă geantă. Am recunoscut imediat inelul și am întrebat-o de unde îl are.
Teodor își strânse maxilarul.
— Mi-a spus că i l-ai dat.
— Nu mi-a spus că îl vrea pentru ea. Mi-a spus că aparține familiei voastre și că eu nu am dreptul să-l port.
— Știu. Până la urmă mi-a spus adevărul.
În clipa aceea s-a deschis ușa apartamentului.
Mihai venise acasă.
Când ne-a văzut împreună, s-a oprit.
— Tată? Ce s-a întâmplat?
Apoi a observat cutia.
Și inelul.
— Ana… de ce nu-l porți?
Nu mai puteam ascunde nimic.
I-am povestit tot.
Pe măsură ce vorbeam, chipul lui Mihai se schimba.
La început a fost nedumerire.
Apoi neîncredere.
La final, furie.
— Mama ți-a cerut să-i dai inelul?
— Da.
— Și ți-a spus că e al bunicii ei?
Am încuviințat.
Mihai s-a întors spre tatăl lui.
— Este adevărat?
— Din păcate.
Mihai și-a scos telefonul.
— Ce faci? am întrebat.
— O sun.
— Mihai…
— Nu. Șase luni ai suportat comentariile ei ca să nu mă pui pe mine într-o situație dificilă. Acum e rândul meu.
Dana a răspuns repede.
— Mihai, dragule…
— Mamă, de ce i-ai luat Anei inelul?
Tăcere.
Apoi vocea ei s-a schimbat.
— Nu știi toată povestea.
— Atunci spune-mi-o.
— Am făcut ceea ce trebuia. Fata aceea…
Mihai a închis ochii.
— „Fata aceea” este soția mea.
— Știu, dar trebuie să înțelegi că voi doi veniți din lumi diferite.
— Și?
Dana încercă să continue, însă Mihai o opri.
— Inelul l-am ales pentru Ana. Nu pentru tine. Nu pentru o femeie imaginară pe care ai fi vrut tu s-o aleg.
— Eu încerc doar să te protejez.
— De soția mea?
N-a mai răspuns.
Atunci Mihai a spus ceva ce nu-l mai auzisem niciodată spunându-i mamei sale:
— Până când nu poți s-o tratezi cu respect, nu mai veni la noi.
Am rămas nemișcată.
— Mihai, sunt mama ta!
— Și Ana este familia mea.
Dana a închis.
Mihai și-a lăsat telefonul pe masă și s-a întors spre mine.
— De ce nu mi-ai spus aseară?
Mi-au dat lacrimile.
— Pentru că o parte din mine a crezut-o.
— Ce anume ai crezut?
— Că poate chiar nu sunt suficient de bună pentru lumea voastră.
Mihai s-a apropiat și a luat cutia din mâna mea.
— Atunci trebuie să-ți cer și eu iertare.
— Pentru ce?
— Pentru că am văzut cum vorbește cu tine și mi-am spus mereu că „așa este mama”. Am crezut că dacă ignor comentariile, vor dispărea.
Teodor îl privi.
— Uneori, când nu oprești un om, îi dai impresia că are voie să continue.
Mihai dădu încet din cap.
Apoi scoase inelul din cutie.
— Pot?
Mi-am întins mâna.
Mi l-a pus din nou pe deget.
Safirul a prins lumina din sufragerie exact ca în seara în care mă ceruse de soție.
Numai că acum însemna altceva.
Nu mai era doar un inel.
Era limita pe care trebuia să învățăm amândoi s-o punem.
Dana nu ne-a vorbit aproape trei săptămâni.
Apoi, într-o sâmbătă dimineață, a sunat la ușă.
Era singură.
Nu avea flori, cadouri sau vreun discurs pregătit.
— Pot să intru?
M-am dat la o parte.
S-a așezat în sufragerie și pentru prima dată de când o cunoșteam părea nesigură.
— Am venit să-mi cer scuze.
Mihai nu a intervenit.
Dana s-a uitat direct la mine.
— Ce am făcut a fost urât. Și minciuna despre inel a fost de neiertat.
Am așteptat.
— Nu-ți cer să uiți, continuă ea. Dar sper să-mi dai ocazia să repar, în timp.
— Nu trebuie să mă placi, Dana, i-am spus. Dar trebuie să mă respecți.
A dat din cap.
— Înțeleg.
Nu am devenit brusc cele mai bune prietene.
Și, sincer, nici nu mi-am dorit asta.
Dar ceva s-a schimbat.
Comentariile au încetat.
Nu-mi mai analiza hainele, familia sau alegerile. Iar când avea ceva de spus despre căsnicia noastră, Mihai îi amintea simplu:
— Asta ne privește pe noi.
Câteva luni mai târziu, eram din nou la masa părinților lui.
La un moment dat am surprins-o pe Dana privind spre mâna mea.
Spre safir.
Pentru o secundă, m-am încordat.
Dar ea doar a zâmbit.
— Îți stă foarte frumos.
Mi-am privit inelul.
— Știu.
Și de data aceasta nu m-am simțit vinovată spunând-o.
Pentru că înțelesesem ceva ce ar fi trebuit să știu de la început:
nu familia în care te-ai născut stabilește cât valorezi.
Iar locul meu lângă Mihai nu fusese oferit de mama lui, ca să poată fi luat înapoi tot de ea.
Mihai mă alesese pe mine.
Eu îl alesesem pe el.
Iar inelul de pe degetul meu nu era o moștenire pe care o furasem de la cineva.
Era promisiunea noastră.