Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am ținut plicul câteva secunde în mână, fără să-mi iau ochii de la Traian.
În restaurant nu se mai auzea decât clinchetul câtorva pahare.
— Ai spus că mă ții lângă tine din milă, am continuat. Că fără tine n-aș avea unde să mă duc.
Traian încercă să râdă.
— Elena, hai, gata. Am băut puțin. Nu transforma o glumă într-un spectacol.
— O glumă?
M-am uitat spre Irina.
Femeia își ținea privirea în farfurie.
— Și invitația de a petrece noaptea împreună tot o glumă era?
Traian s-a înroșit.
— Nu este ceea ce crezi.
— Ba este exact ceea ce cred.
Am deschis plicul.
— Acum o săptămână am văzut mesajele dintre voi.
Traian a încremenit.
Irina și-a ridicat brusc capul.
— Ce mesaje? întrebă cineva de la masă.
— Elena, termină! izbucni Traian.
Am zâmbit amar.
— Acum vrei discreție?
N-a răspuns.
— Când ai povestit în fața colegilor că soția ta arată rău, gătește „lături” și trăiește pe banii tăi, discreția nu te interesa.
Am scos câteva foi din plic și le-am așezat pe masa formației.
— Am găsit mesajele săptămâna trecută. Nu știam dacă să plec sau să mai încerc să salvez căsnicia asta. De aceea am pregătit lucrurile astea.
Traian s-a ridicat.
— Ce sunt?
— Documentele pe care le-am discutat cu avocatul meu.
Fața i s-a schimbat.
— Ce avocat?
— Cel pe care l-am sunat după ce am aflat că soțul meu îi scria altei femei că abia așteaptă să scape de mine.
— Elena, ești beată de furie. Vorbim acasă.
— Nu mai avem ce discuta acasă.
Am lăsat microfonul jos și m-am apropiat de masă.
— Apropo de casă, ai mai spus ceva interesant. Că m-ai da afară, dar ți-e milă de mine.
Am scos cheile din geantă.
— Apartamentul acela l-am cumpărat cu șapte ani înainte să te cunosc.
Câteva persoane de la masă s-au uitat imediat spre Traian.
— Știi foarte bine că este proprietatea mea.
— Suntem căsătoriți! protestă el.
— Și tocmai de aceea avocatul se va ocupa de restul. Dar un lucru este sigur: nu tu hotărăști că mă „dai afară”.
Traian nu mai avea nimic din aerul bărbatului care râdea cu câteva minute înainte.
— Și unde vrei să mă duc eu?
Am ridicat din sprâncene.
Era aproape incredibil.
— Nu știu, Traian. Tocmai le spuneai tuturor că ești liber până dimineață. Presupun că aveai un plan.
Cineva de la masă și-a ascuns un zâmbet.
Irina s-a ridicat imediat.
— Nu mă băgați pe mine în asta.
Traian se întoarse spre ea.
— Irina…
— Nu. Mi-ai spus că voi doi practic nu mai sunteți împreună. Că Elena stă cu tine pentru că nu are unde să plece.
M-am uitat la ea.
Pentru prima dată, am înțeles că Traian nu mă mințise doar pe mine.
Își construise câte o poveste pentru fiecare dintre noi.
— Irina, hai să discutăm afară, insistă el.
Ea și-a luat geanta.
— Nu avem ce discuta.
Și a plecat.
Traian a rămas în picioare, privind după ea.
M-am întors spre invitați.
— Îmi pare rău că aniversarea s-a transformat în asta. Restaurantul, mâncarea și băutura sunt deja plătite. Vă rog să rămâneți și să vă bucurați de seară.
Apoi m-am uitat din nou la el.
— La mulți ani, Traian.
Mi-am luat haina și am plecat.
În taxi am plâns.
Nu de fericire și nici pentru că mă simțeam „învingătoare”.
Plângeam pentru cei cinci ani în care mă convinsesem că, dacă muncesc mai mult, gătesc mai bine, sunt mai răbdătoare și cer mai puțin, lucrurile dintre noi se vor întoarce la ceea ce fuseseră.
Dar în seara aceea înțelesesem ceva simplu:
nu poți iubi suficient pentru doi oameni.
Traian m-a sunat de douăzeci și trei de ori.
N-am răspuns.
Când am ajuns acasă, lucrurile lui erau deja strânse în camera de oaspeți. Le pregătisem cu câteva zile înainte, fără să am încă puterea să fac pasul final.
Dimineața a venit mahmur și furios.
Apoi furia s-a transformat în rugăminți.
— Am fost beat.
— Știu.
— Am vorbit prostii.
— Mesajele către Irina le-ai scris tot beat?
A tăcut.
— Pot să repar.
— Nu, Traian. Poți doar să înveți să nu mai faci asta următoarei femei.
Pentru prima dată, n-am negociat.
N-am explicat de zece ori.
N-am încercat să-l conving să înțeleagă cât mă rănise.
Hotărârea mea nu mai avea nevoie de aprobarea lui.
În următoarele săptămâni am început procedurile de divorț.
Traian a încercat când să mă învinovățească, când să mă convingă că distrugem o căsnicie „pentru câteva vorbe spuse la băutură”.
Dar nu câteva vorbe distruseseră căsnicia.
Ele doar îmi arătaseră, în sfârșit, ce mai rămăsese din ea.
Irina nu a rămas cu el.
Am aflat mai târziu de la o fostă colegă de-a lui că, după petrecere, îi spusese foarte clar că nu vrea un bărbat care își umilește soția în public și apoi îi spune alteia că o face din milă.
Au trecut câteva luni.
Într-o seară, Traian m-a sunat.
De data aceasta am răspuns.
— Elena… îmi pare rău.
Am rămas tăcută.
— Pentru tot. Nu doar pentru restaurant. Abia acum îmi dau seama cât făceai.
Poate chiar începuse să înțeleagă.
Dar era prea târziu.
— Te iert, Traian.
A tăcut.
— Atunci… mai există vreo șansă?
— Nu.
— Dar ai spus că mă ierți.
— Iertarea nu înseamnă întoarcere.
Am închis.
În seara aceea mi-am făcut o cafea și m-am așezat în sufrageria mea.
Aceeași sufragerie din care, potrivit lui Traian, eu n-aș fi avut unde să plec.
Am zâmbit când mi-am amintit.
La aniversarea lui, Traian râsese când le spusese celorlalți că mă ținea lângă el din milă.
Câteva minute mai târziu aflase adevărul.
Nu eu eram femeia care nu avea unde să se ducă.
Eu eram deja acasă.