Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
A doua zi, la ora nouă, Elena mă aștepta în fața blocului surorii mele.
Ținea același dosar sub braț.
— Ești pregătită?
— Nu știu.
— Nici eu. Dar mergem.
Pe drum mi-a explicat adevărul.
Casa fusese cumpărată de ea și de soțul ei cu aproape douăzeci de ani în urmă. Când eu și Adrian ne-am căsătorit, ne lăsaseră să locuim acolo.
Noi renovaserăm-o, o mobilaserăm și crescuserăm copiii acolo, dar proprietatea rămăsese pe numele Elenei.
Adrian îmi spusese mereu simplu:
„E casa noastră.”
Nu mă gândisem niciodată să verific ce însemna asta în acte.
— Și acum ce facem? am întrebat.
Elena a strâns volanul.
— Acum fiul meu află că nu poți dărui amantei o casă care nu este a ta.
Când am ajuns, mi s-a făcut rău.
Aceeași poartă.
Aceleași trepte.
Locul în care, cu o lună înainte, îmi adunasem hainele de pe jos în timp ce copiii mei plângeau în ușă.
Elena a coborât prima.
— Hai.
Am intrat în curte.
Ușa era descuiată.
Din bucătărie se auzea muzică.
Am pășit înăuntru.
Bianca stătea la masă.
Purta halatul meu.
Și bea cafea din aceeași cană pe care o ținuse în mână în ziua când mă dăduse afară.
Când m-a văzut, aproape a scăpat-o.
— Tu ce cauți aici?
Apoi a observat-o pe Elena.
— Bună ziua…
Soacra mea nici măcar nu i-a răspuns.
— Unde este Adrian?
— Sus.
Bianca s-a ridicat.
— Simona, nu poți să intri pur și simplu aici.
M-am uitat la ea.
— Interesant. Exact asta mi-ai spus și ultima dată.
În acel moment, Adrian coborî scările.
Când ne-a văzut împreună, s-a oprit.
— Mamă?
— Bună dimineața.
— Ce face ea aici?
Elena și-a pus dosarul pe masă.
— „Ea” este încă soția ta și mama copiilor tăi. Ai putea măcar să-i folosești numele.
Adrian a oftat.
— Nu vreau scandal.
— Nici eu.
Elena a deschis dosarul.
— De aceea am venit să rezolvăm simplu.
A scos câteva hârtii și le-a pus în fața lui.
Adrian le-a privit.
Apoi s-a uitat la mama lui.
— Ce sunt astea?
— Actele casei.
Bianca s-a apropiat.
— Ce acte?
Elena a întors capul spre ea.
— Ale casei în care locuiești.
Adrian devenise neliniștit.
— Mamă, ce faci?
— Îți amintesc ceva ce se pare că ai uitat.
Și-a pus degetul pe prima pagină.
— Casa aceasta este a mea.
Bianca s-a uitat brusc la Adrian.
— Mi-ai spus că este a ta.
El n-a răspuns.
— Adrian?!
— Practic era a mea!
Elena a râs scurt.
— „Practic” nu există în cartea funciară.
Pentru câteva secunde s-a făcut liniște.
Apoi Elena a spus:
— Aveți până mâine să vă luați lucrurile.
Adrian a ridicat capul.
— Poftim?
— Ai auzit.
— Mamă, eu locuiesc aici de cincisprezece ani!
— Și Simona cât a locuit aici?
N-a răspuns.
— Cincisprezece ani, continuă Elena. Și totuși ai reușit să-i arunci hainele în stradă într-o după-amiază.
Bianca s-a înroșit.
— Eu nu am nicio legătură cu problemele dumneavoastră de familie.
M-am uitat la ea.
— Ba ai avut destulă legătură când purtai halatul meu și îmi spuneai că nu mai locuiesc aici.
Bianca și-a dat seama ce purta și și-a strâns halatul în jurul corpului.
Elena s-a întors spre ea.
— Apropo, acela este al Simonei.
Bianca aproape că a explodat.
— Adrian, fă ceva!
Dar Adrian nu se mai uita la ea.
Se uita la mama lui.
— Unde vrei să mă duc?
Elena îl privi lung.
— Nu știu.
Apoi adăugă:
— Exact asta a întrebat și Simona acum o lună.
Am simțit un fior.
Nu era răzbunarea mea.
Era consecința alegerilor lui.
— Și copiii? întrebă Adrian.
— Copiii nu sunt bagaje, răspunse Elena. Voi doi sunteți părinții lor și veți rezolva situația cum trebuie. Dar nu-i vei mai folosi ca să o pedepsești pe mama lor.
Adrian s-a uitat spre mine.
Pentru prima dată după o lună, aroganța dispăruse.
— Simona… putem vorbi?
— Acum vrei să vorbim?
— Am greșit.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Nu, Adrian. Ai avut o aventură. Ai adus-o în casa în care locuiau copiii noștri. Mi-ai scos lucrurile afară și m-ai făcut să-mi iau rămas-bun de la copii din stradă.
Am făcut o pauză.
— Astea nu sunt lucruri care „s-au întâmplat”. Sunt lucruri pe care ai ales să le faci.
Bianca îl privea acum cu furie.
— Mi-ai promis casa asta!
Adrian și-a trecut mâna prin păr.
— Credeam că…
— CREDEAI?!
A arătat spre Elena.
— Deci eu pentru ce am venit aici?
În acel moment am înțeles ceva.
Nu-l iubea pe Adrian atât de mult pe cât iubise viața pe care credea că o va primi lângă el.
Elena a închis dosarul.
— Mâine, până la prânz.
Și am plecat.
În ziua următoare m-am întors.
De data aceasta, copiii au alergat spre mine înainte să apuc să intru bine pe ușă.
— Mami!
I-am strâns pe amândoi în brațe.
Fiica mea plângea.
— Rămâi?
Am sărutat-o pe frunte.
— Da.
În spatele lor, Adrian cobora ultimele bagaje.
Bianca era deja afară, lângă mașină.
Țipa.
— Mi-ai promis că vom locui aici!
— Bianca, ajunge.
— Nu, nu ajunge! Mi-ai promis totul!
Adrian nu mai răspundea.
Când a trecut pe lângă mine, s-a oprit.
— Îmi pare rău.
L-am privit.
Cu o lună înainte aș fi dat orice să aud acele cuvinte.
Acum nu mai schimbau nimic.
— Pentru copii, sper să devii un om mai bun.
A dat încet din cap.
Nu i-am spus că nu-i va mai vedea.
Nu i-am cerut copiilor să aleagă între noi.
Oricât de mult mă rănise, era tatăl lor.
Dar eu nu mai eram femeia pe care putea s-o arunce afară și apoi s-o cheme înapoi când îi convenea.
În săptămânile următoare, am început demersurile pentru divorț și am stabilit, cu ajutor juridic, un program clar pentru copii.
Iar Elena și-a ținut promisiunea.
Ne-a lăsat pe mine și pe copii să rămânem în casă.
— Aici au crescut nepoții mei, mi-a spus. Aici trebuie să se simtă în siguranță.
Relația dintre Adrian și Bianca n-a rezistat prea mult.
Când au dispărut casa și viața confortabilă pe care și-o imaginase, au început certurile.
După câteva săptămâni s-au despărțit.
Dar asta nu mai era problema mea.
Într-o seară, după ce copiii adormiseră, am ieșit pe verandă.
M-am uitat spre locul unde fuseseră aruncate cutiile mele.
Parcă vedeam încă femeia care stătuse acolo, cu o felicitare făcută de copilul ei în mână, încercând să înțeleagă cum poate dispărea o viață întreagă într-o singură după-amiază.
Telefonul a vibrat.
Adrian.
„Îmi pare rău pentru tot. Am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.”
Am privit mesajul câteva secunde.
Apoi i-am răspuns:
„Atunci învață ceva din ea. Nu pentru mine. Pentru copiii noștri.”
Am pus telefonul jos.
Din casă se auzea vocea fiicei mele:
— Mami?
Am intrat imediat.
— Sunt aici.
S-a întors liniștită pe pernă.
— Credeam că ai plecat.
M-am așezat lângă ea și i-am mângâiat părul.
— Nu, iubita mea.
Am privit camera ei, jucăriile, fotografiile și desenele lipite pe perete.
— Sunt acasă.
Și abia atunci am înțeles că Elena nu-mi dăduse înapoi doar un acoperiș.
Îmi oferise șansa să reconstruiesc locul din care cineva încercase să mă șteargă.
Iar de data aceasta, știam un lucru sigur:
nimeni nu avea să-mi mai spună vreodată cât valorez și unde este locul meu.