Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În primele zece minute după ce am plecat, Andrei m-a sunat de trei ori.
N-am răspuns.
La al patrulea apel am ridicat.
— Ioana, Sofia plânge.
— Ai verificat scutecul?
Tăcere.
— Nu.
— Atunci începe cu asta.
— Dar dacă nu e scutecul?
— Vezi programul de pe frigider. Ultimul biberon a fost la șase.
— Și cât trebuie să-i dau?
Am închis ochii.
De șase luni aveam un copil împreună, iar tatăl ei mă întreba cât lapte bea.
— Scrie tot acolo, Andrei.
— Ioana, nu poți să-mi explici pur și simplu?
— Pot. Dar vreau să încerci întâi singur. Exact cum am făcut eu.
N-a mai spus nimic.
Am ajuns la pensiune după aproximativ o oră.
Pentru prima dată după luni întregi, nu aveam un copil în brațe, un biberon de spălat sau rufe de pus la uscat.
Și totuși, nu reușeam să mă relaxez.
Îmi verificam telefonul permanent.
La 21:14:
„A mâncat.”
La 21:37:
„A adormit.”
La 22:05:
„S-a trezit.”
La 22:11:
„De ce s-a trezit dacă tocmai a adormit?”
Am râs pentru prima dată în acea zi.
„Pentru că e bebeluș, Andrei.”
La 23:40 m-a sunat din nou.
De data aceasta nu mai era iritat.
Era epuizat.
— Nu vrea să adoarmă.
— Ai încercat s-o plimbi prin cameră?
— De o jumătate de oră.
În fundal o auzeam pe Sofia scâncind.
— Ține-o la piept și mergi încet. Îi place când îi fredonezi.
— Eu nu știu să cânt.
— Nici ei nu-i pasă.
A tăcut.
Apoi m-a întrebat:
— Tu faci asta în fiecare noapte?
Întrebarea aceea m-a durut mai mult decât mă așteptam.
— Da.
— Chiar și când eram acasă?
— Mai ales atunci.
N-a mai spus nimic.
A doua zi dimineață am găsit un mesaj trimis la 5:17:
„Acum înțeleg de ce ești mereu obosită.”
M-am uitat mult timp la ecran.
Nu i-am răspuns.
Nu plecasem ca să-l pedepsesc.
Plecasem pentru că voiam să aflu dacă omul cu care îmi construisem familia era capabil să devină tată cu adevărat, nu doar bărbatul care apărea în fotografii lângă copil.
Sâmbătă după-amiază m-a sunat.
— Am o problemă.
Am încremenit.
— Ce s-a întâmplat cu Sofia?
— Nimic! E bine.
Am respirat.
— Atunci?
— Am rămas fără body-uri curate.
— Sunt în sertarul de jos.
— Nu mai sunt.
— Atunci le speli.
Pauză.
— Cu ce program?
Am început să râd.
— Andrei, ai 33 de ani.
— Știu, dar mașina asta de spălat are mai multe butoane decât mașina mea.
De data asta am râs amândoi.
Spre seară mi-a trimis o fotografie cu Sofia adormită pe pieptul lui.
Sub ea scrisese:
„Cred că am prins șmecheria.”
Apoi, câteva minute mai târziu, a venit alt mesaj:
„Și cred că am fost un idiot.”
Pe acela nu l-am găsit amuzant.
Pentru că era adevărat.
Duminică după-amiază mi-am făcut bagajul și am pornit spre casă.
Mă așteptam să găsesc dezastru.
În schimb, când am deschis ușa, apartamentul era liniștit.
Pe canapea erau câteva hăinuțe împăturite strâmb.
Pe uscător atârnau body-urile Sofiei.
În bucătărie erau două biberoane curate.
Iar Andrei dormea pe canapea, cu Sofia adormită lângă el, în pătuțul ei.
M-am apropiat.
Arăta terminat.
Părul ciufulit, tricoul pătat și cearcăne cât pentru o săptămână.
Când a deschis ochii și m-a văzut, s-a ridicat imediat.
— Ai venit.
— Am venit.
S-a apropiat să mă îmbrățișeze.
Am făcut un pas înapoi.
S-a oprit.
— Ioana…
— Nu vreau să ne prefacem că două zile au rezolvat tot.
— Știu.
Atunci am observat masa din bucătărie.
Pe ea se afla o foaie.
— Ce-i asta?
Andrei a luat-o.
— Ce trebuia să fac acum șase luni.
Mi-a întins-o.
Scrisese un program.
Nu pentru mine.
Pentru el.
„Luni, miercuri, vineri — băița Sofiei.”
„În fiecare seară — ultimul biberon.”
„Sâmbătă dimineața — eu cu Sofia, Ioana doarme.”
„Cumpărături — împreună.”
„Pediatru — mergem amândoi.”
L-am privit.
— Ai făcut un tabel?
— Da.
— Tu, omul care nu știa câți mililitri de lapte bea propriul copil?
A coborât privirea.
— Tocmai de aceea.
S-a așezat la masă.
— Când ai fost bolnavă, eu n-am plecat pentru că nu puteam dormi.
Am rămas tăcută.
— Am plecat pentru că mi-a fost mai simplu. Știam că tu o să te descurci. Pentru că întotdeauna te descurci.
A inspirat adânc.
— Și am transformat faptul că ești puternică într-o scuză ca eu să nu fac nimic.
Asta era.
Exact asta mă duruse.
Nu faptul că plecase la mama lui.
Ci faptul că mă văzuse bolnavă, cu copilul în brațe, și decisese că mă voi descurca.
— În noaptea de vineri, continuă el, Sofia a plâns aproape două ore. Am încercat tot. La un moment dat am stat cu ea în brațe și m-am gândit că nu mai pot.
M-a privit.
— Și atunci mi-am amintit că tu făceai asta cu febră.
Ochii i s-au umezit.
— Și eu eram la mama, dormind.
Nu i-am spus că era în regulă.
Pentru că nu fusese.
— Îmi pare rău, Ioana.
Am tras scaunul și m-am așezat în fața lui.
— Nu vreau scuze dacă peste două săptămâni revenim la fel.
— N-o să revenim.
— Nu poți să-mi promiți asta.
— Atunci nu-ți promit.
A împins foaia spre mine.
— Îți arăt.
Asta mi-a plăcut mai mult.
În următoarele săptămâni, Andrei chiar a încercat.
La început era comic.
Punea scutecele invers.
Uita unde sunt șervețelele.
O îmbrăca pe Sofia de parcă urma să plece în expediție la Polul Nord.
Dar nu mă mai întreba imediat pe mine.
Încerca.
Învăța.
Și, mai important, nu mai numea asta „ajutor”.
Într-o seară, Sofia plângea, iar eu m-am ridicat automat de pe canapea.
Andrei m-a oprit.
— Stai.
— Poate îi este foame.
— Ultimul biberon a fost acum o oră și douăzeci de minute.
M-am uitat surprinsă la el.
Știa.
A luat-o în brațe.
— Mă ocup eu.
Atunci am înțeles că weekendul acela nu fusese lecția lui.
Fusese doar începutul.
Lecția adevărată venea în fiecare zi în care alegea să fie prezent.
Au trecut câteva luni.
Într-o noapte m-am trezit pe la trei și am văzut că partea lui de pat era goală.
Am coborât.
Andrei se plimba încet prin sufragerie cu Sofia la piept.
— De ce nu m-ai trezit? am șoptit.
S-a uitat spre mine.
— Pentru că dormeai.
— Și?
A zâmbit.
— Și eu sunt tatăl ei.
M-am sprijinit de ușă și am zâmbit.
Aceleași cuvinte pe care i le spusesem înainte să plec.
Numai că acum nu mai sunau ca o pedeapsă.
Sunau ca adevărul.
Nu cele două nopți petrecute singur cu Sofia ne-au reparat căsnicia.
Și nici foaia de pe masă.
Ci faptul că, după aceea, Andrei a înțeles ceva ce eu nu mai voiam să-i explic:
Un tată nu „ajută” mama cu propriul copil.
Nu îi face o favoare când schimbă un scutec, pregătește un biberon sau se trezește noaptea.
Este pur și simplu părinte.
Iar eu nu mai eram singură.
Eram, în sfârșit, doi.