Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Am rămas în cabinetul avocatului cu ochii la dosarul închis.
— Ce înseamnă „mult mai gravă”?
Avocatul, domnul Marinescu, a deschis din nou actele.
— Înseamnă că trebuie să aflăm exact cum au fost retrași banii. Și, până atunci, nu discuți cu familia despre ce ai găsit.
Mi-a arătat documentele lăsate de străbunica Margareta.
Banii fuseseră puși deoparte pentru studiile mele, iar dosarul conținea copii după actele inițiale și corespondența bancară pe care ea o păstrase.
Problema era alta.
Pe documentele retragerilor apăreau semnături atribuite mie.
Unele semănau suficient cât să păcălească pe cineva care nu mă cunoștea.
Dar eu știam sigur că nu le făcusem.
În zilele următoare, avocatul a cerut toate documentele disponibile și a început să pună cap la cap retragerile.
Când m-a chemat din nou, avea în față un tabel.
— Aproape 250.000 de lei au dispărut în mai multe tranșe.
A început să-mi arate.
Renovarea casei părinților.
Bani transferați către afacerea tatălui meu.
Avansul apartamentului lui Răzvan.
Și aproape 90.000 de lei cheltuiți în perioada nunții.
Mi s-a făcut rău.
— Nouăzeci de mii?
Mi-am amintit nunta.
Restaurantul elegant, formația, florile, fotografii, luna de miere despre care Răzvan se lăudase luni întregi.
Eu dansasem și zâmbisem la o petrecere plătită, fără să știu, din propriul meu viitor.
Dar avocatul încă nu terminase.
— Mai avem ceva.
Mi-a arătat două documente.
— Pe acestea spui că nu le-ai semnat.
— Categoric.
— Iar acestea?
Le-am privit.
Acolo era semnătura mea adevărată.
Atunci mi-am amintit.
Cu un an înainte, tata venise la mine cu mai multe hârtii.
„Sunt niște formalități legate de contul lăsat de străbunica. Semnează aici și aici.”
Nu citisem.
Aveam încredere în el.
— Pe astea le-am semnat.
Avocatul a dat din cap.
— Atunci lucrurile trebuie separate foarte atent. Unele operațiuni pot avea la bază documente semnate de tine, altele trebuie verificate. Nu vreau să-ți promit un rezultat înainte să avem toate dovezile.
Pentru prima dată de când începuse totul, cineva nu-mi promitea o răzbunare spectaculoasă.
Îmi spunea adevărul.
Și era suficient.
— Ce facem?
— Începem oficial.
Când părinții mei au primit notificarea avocatului, telefonul meu a explodat.
Mama m-a sunat de unsprezece ori.
Tata de șapte.
Răzvan mi-a trimis un singur mesaj:
„Ai înnebunit?”
Nu am răspuns.
În aceeași seară au venit toți trei la mine.
Mama a intrat prima.
— Diana, retrage imediat porcăria asta!
— Bună și ție, mamă.
Tata trânti notificarea pe masă.
— Ne ameninți prin avocat?
— Nu vă ameninț. Vreau să aflu ce s-a întâmplat cu banii mei.
Răzvan râse.
— Știi deja. Au fost folosiți pentru familie.
M-am uitat la el.
— Atunci îi dai înapoi?
Zâmbetul i-a dispărut.
— De unde să-ți dau eu ție 90.000 de lei?
— Interesant. Când trebuia să-i cheltuiți, erau „banii familiei”. Acum, când trebuie restituiți, nu mai sunt ai nimănui.
Mama s-a așezat lângă mine.
— Diana, ascultă-mă. Am greșit. Poate trebuia să vorbim cu tine. Dar nu ne distruge familia pentru niște bani.
Am privit-o lung.
— Eu distrug familia?
A tăcut.
— Străbunica a muncit o viață ca eu să am o șansă pe care femeile din familia noastră n-au avut-o. Iar voi ați luat banii și i-ați dat lui Răzvan pentru că el „este bărbat”.
Tata s-a înroșit.
— Nu am spus asta în sensul…
— Exact asta ai spus.
Apoi am scos copiile documentelor.
— Și mai există o problemă. Unele dintre semnăturile astea nu sunt ale mele.
Camera a amuțit.
Mama s-a uitat spre tata.
Tata spre masă.
Iar atunci am înțeles că avocatul avusese dreptate.
Cineva știa mai multe.
— Cine a semnat?
— Diana…
— Cine?
Mama a început să plângă.
Tata s-a ridicat.
— Plecăm.
— Nu.
M-am pus în fața ușii.
— Ani întregi mi-ați spus că familia înseamnă să ne ajutăm. Atunci ajutați-mă acum. Spuneți adevărul.
Tata și-a trecut mâna peste față.
Și, pentru prima dată, vocea lui nu mai suna autoritar.
— Afacerea mergea foarte prost.
Mama și-a acoperit gura.
— Aveam datorii. Răzvan urma să se căsătorească. Casa avea nevoie de reparații. Și banii stăteau acolo.
Am simțit cum îmi urcă furia.
— Nu „stăteau acolo”. Mă așteptau pe mine.
Tata n-a mai răspuns.
A urmat o perioadă pe care n-aș vrea s-o mai trăiesc vreodată.
Avocați. Documente. Discuții. Verificări.
Și, mai dureros decât toate, luni în care aproape că nu am vorbit cu părinții mei.
În cele din urmă, după ce situația documentelor și a retragerilor a fost analizată, familia mea a acceptat o înțelegere.
Părinții au vândut o mașină și au renunțat la o parte dintre economii.
Tata a început să-mi restituie lunar o parte din bani.
Iar Răzvan a făcut lucrul pe care jurase că nu-l va face niciodată.
A refinanțat apartamentul și mi-a returnat o parte importantă din suma folosită pentru avans și nuntă.
Nu am recuperat totul peste noapte.
Dar am recuperat suficient cât să-mi încep facultatea fără să renunț la visul meu.
Am obținut și bursă.
Și mi-am găsit un serviciu part-time.
Nu pentru că tata avusese dreptate când spusese că „mă descurc”.
Ci pentru că voiam ca, din acel moment, nimeni să nu mai poată decide ce se întâmplă cu viața mea.
La aproape un an după confruntare, mama m-a așteptat într-o după-amiază în fața facultății.
Ținea în mână o cutie.
— Am găsit-o printre lucrurile străbunicii.
Înăuntru era fotografia Margaretei din tinerețe.
Pe spate scrisese:
„Pentru Diana, când va pleca la facultate.”
Am început să plâng înainte să pot spune ceva.
Mama plângea și ea.
— Îmi pare rău, spuse.
Nu „dar”.
Nu „am făcut-o pentru familie”.
Doar atât.
Îmi pare rău.
Am ținut fotografia la piept.
— Știi ce mă doare cel mai tare?
— Ce?
— Dacă mi-ați fi cerut ajutorul, poate v-aș fi dat o parte din bani.
Mama a închis ochii.
— Știu.
— Dar voi n-ați întrebat. Ați decis că viitorul lui Răzvan era mai important decât al meu.
A dat din cap.
— Știu și asta.
Am iertat-o?
În timp, da.
Pe tata, la fel.
Cu Răzvan a durat mai mult.
Relațiile noastre nu s-au întors niciodată exact la ceea ce fuseseră.
Poate că nici nu trebuiau.
Pentru că înainte exista o fată care semna hârtii fără să le citească doar fiindcă tatăl ei îi spunea că este în regulă.
Fata aceea nu mai exista.
În ziua absolvirii, am purtat fotografia străbunicii Margareta în geantă.
După ceremonie am rămas singură câteva minute și am scos-o.
M-am uitat la chipul ei și mi-am amintit ultima promisiune.
„Să nu depinzi niciodată de nimeni pentru pâinea ta.”
Zâmbind printre lacrimi, am șoptit:
— M-am descurcat, bunico.
Apoi m-am corectat.
— Nu. Am ales.
Și cred că exact asta încercase să-mi lase Margareta.
Nu 300.000 de lei.
Ci dreptul de a-mi construi singură viața.