Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei a rămas nemișcat în hol.
Din sufragerie se auzea vocea mamei lui.
— Poți să te plângi cât vrei când vine acasă. Tot pe mine o să mă creadă.
Ana răspunse încet:
— Nu vreau să mă creadă pe mine împotriva ta, Maria. Vreau doar să încetezi.
— Să încetez cu ce?
— Cu minciunile. Cu jignirile. Cu lucrurile pe care le faci când Andrei nu este aici.
Maria râse.
— Și ce-o să faci? Mă dai afară?
— Nu.
— Normal că nu. Pentru că fără Andrei n-ai avea nimic.
Andrei simți cum îi încleștează mâna pe telefon.
Dar nu intră.
Voia să audă până unde putea merge femeia care îl crescuse.
— Eu l-am crescut pe băiatul ăsta, continuă Maria. Eu am fost lângă el înainte să apari tu. Și dacă într-o zi trebuie să aleagă între noi două, crede-mă că știu foarte bine pe cine va alege.
Ana tăcu.
— De asta ai ascuns cerceii?
Pentru prima dată, Maria nu mai răspunse imediat.
— Ce cercei?
— Cei pe care mi i-a dat Andrei de aniversare.
— I-ai pierdut.
— Nu. I-ai luat tu.
Maria izbucni în râs.
— Și cine o să te creadă?
Atunci Andrei intră în sufragerie.
— Eu.
Maria se întoarse atât de repede, încât aproape scăpă ceașca din mână.
— Andrei?!
Ana rămase împietrită.
— Ce… ce cauți aici?
Andrei puse telefonul pe masă.
— Am venit acasă.
Maria își reveni repede.
— Foarte bine. Atunci poate îi explici soției tale că tocmai mă acuză că-i fur bijuteriile.
— Nu trebuie să-mi explice nimic.
Andrei scoase laptopul din geantă.
— Am văzut.
Maria păli.
— Ce ai văzut?
— Tot.
Deschise laptopul.
Mai întâi, colajul.
Pe ecran, Maria îl smulgea de pe perete.
Apoi insultele din bucătărie.
Apoi momentul în care intrase în dormitorul nostru și luase cerceii.
Ana privea imaginile cu ochii mari.
Nici măcar ea nu știa că scena aceea fusese înregistrată.
Maria nu mai scotea un cuvânt.
Andrei opri filmarea.
— De cât timp faci asta?
— Andrei, lucrurile nu sunt cum par.
— Te văd luând cerceii soției mele.
— Voiam doar…
— Și apoi ai acuzat-o că dispar lucruri din casă.
Maria ridică vocea:
— Pentru că de când a venit ea aici, tu nu mai ești același!
— Aici era problema?
— Mi-am pierdut soțul! Tu ai fost singurul om care mi-a mai rămas. Și apoi a apărut ea.
Ana o privea uluită.
— Eu nu ți-am luat fiul.
— Ba da!
— Mamă!
Vocea lui Andrei răsună în cameră.
Maria amuți.
— Ana nu ți-a luat nimic. Eu m-am căsătorit. Mi-am construit propria familie. Asta trebuia să fac.
— Și eu ce sunt?
— Mama mea. Și te iubesc. Dar asta nu-ți dă dreptul să-mi distrugi căsnicia.
Maria începu să plângă.
De data aceasta, Andrei nu cedă.
Se întoarse spre Ana.
— De ce nu mi-ai spus cât de rău era?
Ana îl privi incredulă.
— Ți-am spus.
Cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât orice văzuse pe camere.
— Ai dreptate.
Și-a coborât privirea.
— Mi-ai spus. Eu am ales să cred că exagerezi.
Ana avea lacrimi în ochi.
— Nu voiam să te oblig să alegi între noi.
Andrei îi luă mâna.
— Nici nu trebuia să existe alegerea asta.
Apoi se întoarse spre mama lui.
— Mâine te muți.
Maria îl privi șocată.
— Cum adică?
— Ai apartamentul tău. Este gol de aproape doi ani.
— Mă dai afară?
— Nu. Pun o limită pe care trebuia s-o pun de mult.
— Pentru ea?
Andrei clătină din cap.
— Pentru noi. Și pentru tine.
Maria începu să protesteze, dar el nu mai negocie.
A doua zi, și-a făcut bagajele.
N-a existat nicio scenă triumfătoare.
Ana n-a zâmbit.
Eu n-am simțit că „învinsesem”.
Era mama soțului meu, iar Andrei suferea.
Dar pentru prima dată după mult timp, când ușa s-a închis în urma ei, casa noastră a fost liniștită.
În săptămânile următoare, Maria l-a sunat aproape zilnic.
La început ca să se plângă.
Apoi ca să se justifice.
După aceea, pur și simplu ca să vorbească.
Andrei nu a rupt legătura cu ea.
Dar nici nu i-a permis să se întoarcă la vechile obiceiuri.
— Dacă vrei să vii la noi, o suni și pe Ana.
— De ce trebuie s-o sun?
— Pentru că este și casa ei.
— Dar sunt mama ta.
— Știu. Iar ea este soția mea. Una nu o anulează pe cealaltă.
A durat luni.
Într-o după-amiază, cineva a sunat la ușă.
Era Maria.
Ținea în mână o cutie mică.
— Pot să intru?
Am făcut un pas în lateral.
S-a așezat la masă și a pus cutia în fața mea.
Înăuntru erau cerceii.
— I-am păstrat.
M-am uitat la ea.
— Știu.
Maria și-a frământat mâinile.
— Am făcut un lucru urât.
Nu am răspuns.
— De fapt, am făcut mai multe.
A inspirat adânc.
— Nu pentru că tu ai fi făcut ceva. Ci pentru că mi-a fost frică.
— De ce?
— Că nu va mai avea nevoie de mine.
Pentru prima dată, nu mai vorbea despre mine.
Vorbea despre ea.
— Andrei va avea întotdeauna nevoie de mama lui, i-am spus. Dar nu în același fel în care avea nevoie când era copil.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Știu asta acum.
A împins cutia spre mine.
— Îmi pare rău, Ana.
N-am îmbrățișat-o.
N-am spus că totul era uitat.
Doar am răspuns:
— Mulțumesc că ai spus-o.
Și pentru moment a fost suficient.
Relația noastră s-a reparat încet.
Nu ca în filme.
Au existat zile bune și zile în care Maria revenea la câte un comentariu vechi.
Diferența era că acum Andrei nu mai tăcea.
— Mamă.
Un singur cuvânt.
Și ea se oprea.
Aproape un an mai târziu, am pregătit din nou un colaj cu fotografii.
De data aceasta, Maria era la noi.
M-a văzut măsurând peretele și s-a apropiat.
Pentru o secundă, amândouă ne-am amintit de prima dată.
Apoi mi-a întins o fotografie veche.
Andrei copil, între ea și tatăl lui.
— Pune-o și pe asta.
Am luat fotografia.
— Ești sigură?
Maria a privit colajul.
Erau fotografii vechi ale familiei ei.
Fotografii de la nunta noastră.
Vacanțele noastre.
Toate amestecate.
— Da, spuse ea. Așa ar trebui să arate o familie.
Andrei intră în sufragerie și se opri.
— Ce faceți?
Maria îi răspunse înaintea mea:
— Ne ocupăm de perete. Nu te băga.
Andrei începu să râdă.
Atunci am observat camera de securitate din colț.
Era încă acolo.
Dar de luni întregi nu mai verificase nimeni înregistrările.
Camera fusese instalată ca să ne protejeze de oamenii din afara casei.
În schimb, ne arătase adevărul despre ceea ce se întâmpla înăuntru.
Și, mai ales, îl învățase pe Andrei ceva ce avea să spună mai târziu ori de câte ori povestea acea perioadă:
Uneori nu trebuie să alegi între mamă și soție. Trebuie doar să ai curajul să-i spui celui care greșește că greșește — indiferent cât de mult îl iubești.