Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Tatăl meu?
Dan a încuviințat încet.
— A venit la mine cu trei zile înainte de nuntă. Dimineața, foarte devreme.
Îl priveam fără să pot lega cuvintele.
Tata îl plăcuse pe Dan. Sau cel puțin asta crezusem.
— Ce ți-a arătat?
Dan a tăcut câteva secunde.
— O scrisoare.
— De la cine?
— De la tine.
Am simțit un fior.
— Eu nu ți-am scris nicio scrisoare.
— Știu acum.
Dan își umezi buzele.
— Atunci n-am știut.
Mi-a povestit că tata venise la el cu un plic.
Înăuntru era o scrisoare în care eu spuneam că nu mai vreau să mă căsătoresc.
Că făcusem o greșeală.
Că nu aveam curaj să-i spun în față.
Și că exista altcineva.
— N-ai crezut așa ceva despre mine.
— Nu.
Dan mă privi.
— De aceea am vrut să vin direct la tine.
— Și?
— Tatăl tău mi-a arătat și altceva.
O fotografie.
Eu, ieșind dintr-o cafenea alături de un bărbat.
Mi-am amintit imediat.
— Sorin.
Dan ridică privirea.
— Deci îl cunoșteai.
— Era colegul meu de facultate. Îmi adusese niște cursuri.
Atât.
O întâlnire banală transformată într-o dovadă.
— Tata știa asta?
— Nu știu. Dar mi-a spus că voi doi vă vedeați de luni întregi.
Am închis ochii.
— Și ai plecat.
— Nu încă.
Asta m-a surprins.
Dan continuă:
— M-am dus la tine acasă în aceeași seară.
— Nu ai venit.
— Ba da.
Am rămas nemișcată.
— Tatăl tău mi-a deschis.
Dan își amintea fiecare detaliu.
Tata îi spusese că eu nu voiam să-l văd.
Că eram în cameră și plângeam.
Că îl rugasem să-l convingă să plece.
— Am strigat după tine din hol, Elena.
Mi s-a strâns pieptul.
— Eu nu eram acasă.
Dan încremeni.
— Cum?
— Eram la mătușa mea. Pregăteam ultimele lucruri pentru nuntă.
Ne-am privit.
După treizeci și patru de ani, adevărul încă putea să doară.
— A doua zi am plecat la Constanța, continuă Dan. Un prieten mi-a găsit de lucru acolo. După câteva luni am plecat din țară.
— Și fotografia mea?
Dan zâmbi trist.
— Am încercat s-o arunc de câteva ori.
— Dar?
— N-am putut.
M-am ridicat de pe scaun.
Eram furioasă.
Pe el.
Pe tata.
Pe mine.
Pe trei decenii pe care nimeni nu mi le putea da înapoi.
— Trebuia să mă cauți!
— Știu.
— Trebuia să mă întrebi pe mine!
— Știu.
— Un telefon, Dan! O scrisoare! Orice!
Nu încercă să se apere.
— Ai dreptate.
Tocmai asta mă enerva cel mai tare.
— De ce n-ai făcut-o?
Dan își coborî privirea.
— Pentru că aveam douăzeci și patru de ani, eram mândru și eram convins că fusesem făcut de râs. Apoi au trecut săptămânile. După aceea lunile. Și cu cât trecea mai mult timp, cu atât devenea mai greu să mă întorc.
M-am așezat.
— Eu te-am așteptat.
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Cât?
— Mult prea mult.
Tăcerea dintre noi a devenit apăsătoare.
— De ce ar fi făcut tata asta?
Dan oftă.
— Pentru că nu mă considera suficient pentru tine.
Asta avea sens.
Un sens urât, dar perfect.
Tata fusese un om muncitor și iubitor, însă avea o obsesie pentru siguranță.
Eu urma să termin facultatea.
Dan venea dintr-o familie modestă și tocmai renunțase la studii ca să muncească.
Tata îmi spusese de mai multe ori:
„Dragostea nu plătește facturile.”
Dar nu-mi imaginasem niciodată că mersese atât de departe.
— Mai ai scrisoarea?
— Nu.
Dan se opri.
— Dar am ceva.
După externare, am mers împreună la locul unde stătea.
Nu era pe stradă, așa cum presupusesem.
Închiriase o cameră modestă la marginea Bucureștiului și lucra ocazional în construcții. Revenise în România cu câteva luni înainte, după ani grei petrecuți prin străinătate.
Dintr-o cutie veche a scos un plic.
— Ăsta e singurul lucru pe care l-am păstrat.
Înăuntru era o fotografie a scrisorii.
Dan îi făcuse o copie înainte să plece.
Am citit-o.
Semăna cu scrisul meu.
Dar nu era al meu.
La sfârșit apărea:
„Iartă-mă și nu mă mai căuta.”
Am început să plâng.
Nu pentru că încă îl iubeam pe Dan așa cum îl iubisem la douăzeci și patru de ani.
Plângeam pentru fata care fusesem.
Pentru mireasa care așteptase zile întregi un bărbat care credea că ea îl trădase.
— Tata a murit fără să-mi spună.
— Poate a regretat.
— Regretul nu schimbă ce a făcut.
Dan nu m-a contrazis.
În următoarele săptămâni ne-am mai întâlnit.
Dar nu ne-am aruncat unul în brațele celuilalt.
Treizeci și patru de ani nu dispar pentru că afli adevărul.
Eu avusesem o căsnicie între timp, terminată printr-un divorț liniștit cu mulți ani în urmă.
Dan avusese și el o viață.
O căsnicie scurtă.
Ani petrecuți muncind prin Europa.
O perioadă în care băuse prea mult.
Apoi pierduse aproape tot și se întorsese în România hotărât să înceapă din nou.
În noaptea în care îl găsisem, plecase pe jos după ce ratase ultimul autobuz.
Îi scăzuse tensiunea, căzuse în zăpadă și nu mai reușise să se ridice.
Nu era povestea romantică pe care mi-aș fi imaginat-o la douăzeci de ani.
Era pur și simplu viața.
Urâtă pe alocuri.
Nedreaptă.
Dar încă neterminată.
Dan nu a venit să locuiască la mine.
Nu i-am găsit eu serviciu.
Nu am încercat să-l „salvez”.
A făcut singur lucrurile astea.
Și cred că tocmai de aceea am început din nou să-l respect.
După câteva luni și-a găsit un serviciu stabil la o firmă de mentenanță și s-a mutat într-o garsonieră mică.
Într-o duminică m-a sunat.
— Elena, pot să te invit undeva?
— Unde?
— La o cafea.
Am râs.
— După treizeci și patru de ani, asta e tot ce poți?
— Pot adăuga și o prăjitură.
— Acum discutăm.
Ne-am întâlnit.
Apoi din nou.
Nu vorbeam doar despre trecut.
De fapt, treptat, am început să vorbim mai mult despre prezent.
Despre cărți.
Despre filme.
Despre cât de mult ne dureau genunchii.
Despre oamenii care deveniserăm.
Și într-o seară, Dan mi-a spus:
— Cred că am făcut o greșeală.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Care?
— Tot încerc să găsesc fata din fotografia aia în femeia din fața mea.
Am tăcut.
Apoi a zâmbit.
— Dar femeia din fața mea îmi place mai mult.
Am râs.
— Ai devenit mai bun la replici.
— Am avut treizeci și patru de ani să exersez.
A trecut aproape un an.
În prima ninsoare serioasă din iarna următoare, Dan m-a rugat să mergem undeva.
M-a dus pe aceeași stradă.
— Nu-mi spune că vrei să te arunci iar într-un troian.
— De data asta am verificat prognoza.
S-a oprit exact în locul în care îl găsisem.
A scos fotografia.
Era acum într-o folie transparentă.
— Ar trebui să ți-o dau înapoi.
Am clătinat din cap.
— Ai păstrat-o treizeci și patru de ani. Mai păstreaz-o.
— Sigură?
— Da.
A întors fotografia și a citit din nou cuvintele scrise de mine la douăzeci și ceva de ani:
„Până vom îmbătrâni împreună.”
M-a privit.
— La partea cu „împreună” am întârziat puțin.
— Puțin?
— Bine. Foarte mult.
Am zâmbit.
Dan mi-a întins mâna.
De data aceasta n-a făcut promisiuni.
Nici eu.
Am pornit pur și simplu împreună prin zăpadă.
La douăzeci și patru de ani credeam că iubirea adevărată înseamnă să nu te desparți niciodată.
La cincizeci și opt am înțeles altceva.
Uneori viața îți fură timpul.
Uneori oamenii fac greșeli pe care nu le mai pot repara.
Și uneori adevărul vine absurd de târziu.
Dar cât timp mai ai zile înaintea ta, nu ești obligat să le petreci plângând după cele pe care le-ai pierdut.
Dan păstrase fotografia mea timp de treizeci și patru de ani.
Eu păstrasem întrebarea.
În seara aceea, în sfârșit, am putut să-i dau drumul.
Iar pe el…
am ales să-l cunosc din nou.