Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Maria s-a întors spre șeful delegației japoneze.
Bărbatul ținea degetul pe unul dintre paragrafele contractului și tocmai repetase aceeași frază.
De data aceasta, Maria îi răspunse mai rar.
El o ascultă până la capăt, apoi îi puse o întrebare.
Maria privi documentul.
— Domnule Marinescu, avem o problemă.
Andrei încă părea incapabil să treacă peste faptul că femeia care îi aducea cafeaua purta o conversație în japoneză fără nicio ezitare.
— Ce problemă?
— Nu termenul de livrare îi deranjează.
Maria arătă spre una dintre pagini.
— Versiunea lor și versiunea noastră nu spun același lucru.
Directorul general se ridică.
— Cum adică?
— În documentul pregătit pentru semnare, o obligație care trebuia să revină furnizorului apare formulată ca fiind responsabilitatea clientului. Domnul Nakamura spune că au discutat exact invers în negocierile anterioare.
Andrei luă imediat contractul.
— Nu se poate. Traducerea a fost verificată.
Maria se uită la el.
— La fel ca formula de salut de ieri?
În sală se făcu liniște.
Andrei roși.
Directorul general întinse mâna.
— Maria, te rog. Continuă discuția cu ei.
Pentru prima dată de când lucra în companie, cineva îi ceruse părerea fără să-i amintească ce scria pe ecusonul ei.
Maria se așeză la masă.
Următoarele douăzeci de minute îi surprinseră pe toți.
Nu traducea mecanic.
Înțelegea nuanțele.
Când reprezentanții japonezi formulau o obiecție, Maria explica exact ce îi nemulțumea. Când directorul general răspundea, ea transmitea ideea fără să transforme conversația într-un schimb rigid de propoziții.
La un moment dat, domnul Nakamura îi spuse ceva și zâmbi.
Maria îi răspunse.
Și el râse.
Andrei se aplecă spre secretară.
— Ce i-a spus?
Maria îl auzi.
— M-a întrebat unde am învățat japoneza.
Directorul general interveni imediat:
— Și eu aș vrea să aflu.
Maria rămase câteva clipe tăcută.
— Am locuit aproape șapte ani în Japonia.
Andrei o privi fix.
— Șapte ani?
— Da.
— Și ce făceai acolo?
— Am terminat studiile la Osaka. Apoi am lucrat pentru o companie care colabora cu firme europene. Traduceri, corespondență comercială, negocieri.
Andrei aproape că izbucni:
— Și acum faci curățenie?!
Maria își întoarse capul spre el.
— Da.
Tonul ei îl făcu să tacă.
Directorul general însă nu renunță.
— Cum ai ajuns aici?
Maria privi pentru o clipă spre mâinile ei.
Nu-i plăcea să-și spună povestea.
Mai ales oamenilor care până în dimineața aceea nici nu se întrebaseră dacă avea una.
— M-am întors în România acum câțiva ani. La început am lucrat tot în domeniu. Apoi compania la care eram angajată și-a închis departamentul.
Făcu o pauză.
— În aceeași perioadă, mama mea s-a îmbolnăvit grav. Aproape doi ani am avut grijă de ea. Am refuzat proiecte, apoi am încetat să mai caut. Nu puteam pleca de lângă ea.
— Și după aceea? întrebă secretara.
— Mama a murit.
Maria inspiră adânc.
— După ce am rămas singură, aveam nevoie de bani imediat. Am trimis CV-uri. Uneori nu răspundea nimeni. Alteori mi se spunea că lipsisem prea mult din domeniu. Aici se căuta personal pentru curățenie.
Ridică ușor din umeri.
— Era muncă cinstită și aveam facturi de plătit. Am acceptat.
Nimeni nu mai spunea nimic.
Maria se întoarse spre delegație.
— Putem continua?
Domnul Nakamura încuviință.
Contractul nu a fost semnat în forma în care se afla pe masă.
Și asta, în cele din urmă, s-a dovedit a fi lucrul care a salvat întâlnirea.
Directorul general a cerut departamentului juridic să verifice imediat paragraful indicat.
După aproape o oră, confirmarea a venit.
Maria avusese dreptate.
O formulare fusese introdusă greșit în versiunea finală.
Dacă ar fi încercat să insiste că documentul era corect, compania risca nu doar să piardă contractul, ci și încrederea partenerilor.
Au refăcut pagina.
Discuțiile au continuat.
La final, domnul Nakamura s-a ridicat și i-a întins mâna Mariei înainte de a saluta pe oricine altcineva.
I-a spus câteva cuvinte.
Maria zâmbi.
După plecarea delegației, directorul general o întrebă:
— Ce ți-a spus?
— Că speră să ne revedem la următoarea întâlnire.
Andrei stătea la câțiva pași.
Acum nu mai privea spre ea ca spre femeia care trebuia să strângă paharele.
— Maria…
Ea se întoarse.
— Da, domnule Marinescu?
Andrei își drese glasul.
— Despre ieri…
Maria așteptă.
— Am greșit.
Nu era suficient și amândoi știau asta.
— Mai mult decât atât, continuă el. Am fost lipsit de respect.
Pentru prima dată, Andrei părea sincer jenat.
— N-am știut cine ești.
Maria îl privi câteva secunde.
— Ba da.
El încremeni.
— Poftim?
— Știați cine sunt.
Maria arătă spre căruciorul rămas lângă ușă.
— Eram femeia care vă făcea curat în birou. Cea care vă pregătea sala înainte de ședințe și strângea după ce plecați. Doar că dumneavoastră ați crezut că, dacă fac munca asta, înseamnă că nu pot ști nimic dincolo de ea.
Andrei își coborî privirea.
Nimeni nu râdea acum.
Directorul general rupse tăcerea.
— Maria, vino cu mine, te rog.
Au intrat în biroul lui.
Maria rămase în picioare.
— Ia loc.
— Trebuie să termin sala.
Bărbatul zâmbi.
— Sala poate aștepta zece minute.
Scoase o foaie dintr-un sertar.
— Vreau CV-ul tău.
Maria clipi.
— Pentru ce?
— Pentru început, vreau să aflu ce știe să facă femeia pe care compania mea a avut-o opt luni în clădire fără ca nimeni să se obosească să întrebe.
— Nu vreau să primesc un post pentru ce s-a întâmplat astăzi.
— Nici eu nu vreau să ți-l dau pentru asta.
Se lăsă pe spătar.
— Dacă experiența pe care mi-ai descris-o poate fi verificată, avem un post liber în departamentul de relații internaționale. Vei trece prin aceeași procedură de recrutare ca ceilalți candidați.
Asta i-a plăcut Mariei.
Nu milă.
Nu un premiu.
O șansă.
— Atunci vă aduc CV-ul mâine.
— Perfect.
Maria se ridică.
Când ajunse la ușă, directorul o opri.
— Și, Maria?
— Da?
— Mulțumesc că ai intervenit astăzi.
Ea zâmbi.
— Aproape că n-am făcut-o.
— De ce?
Maria nu răspunse.
Nu era nevoie.
Amândoi știau de ce.
Trei săptămâni mai târziu, Maria veni din nou dimineața în aceeași clădire.
Numai că, de data aceasta, nu coborî la vestiar.
Avea un costum simplu, elegant, o geantă pe umăr și un ecuson nou.
Specialist Relații Internaționale.
Trecând pe lângă recepție, o văzu pe Daniela, femeia care îi luase locul în echipa de curățenie, încercând să împingă un cărucior încărcat printr-o ușă grea.
Maria se opri.
— Stai puțin.
Îi ținu ușa.
— Mulțumesc, doamnă Maria.
— Maria. Fără „doamnă”.
Au râs amândouă.
Când ajunse la etaj, Andrei ieșea din birou.
Se opri când o văzu.
— Bună dimineața, Maria.
— Bună dimineața.
— La zece avem videoconferința cu Tokyo.
— Știu. Am primit documentele.
Andrei ezită.
— Ai văzut vreo problemă?
Maria îl privi.
Apoi zâmbi.
— De data asta traducerea este bună.
Andrei râse.
— Mă bucur.
Și plecă.
Maria rămase o clipă singură pe hol.
Cu trei săptămâni înainte, trecuse prin același loc împingând un cărucior de curățenie.
Nu îi era rușine de femeia aceea.
Din contră.
Era mândră de ea.
Pentru că atunci când viața o obligase să înceapă din nou, nu stătuse acasă așteptând ca cineva să-i ofere postul pe care îl considera demn de studiile ei.
Muncise.
Își îngrijise mama.
Își plătise facturile.
Ștersese podele și golise coșuri fără să creadă vreodată că munca aceea o făcea mai puțin valoroasă.
Ceea ce o duruse nu fusese uniforma.
Ci felul în care unii oameni hotărâseră cine era doar uitându-se la ea.
Înainte să intre în noul ei birou, Maria privi pentru o secundă spre capătul holului.
Acolo îl auzise pe Andrei spunând:
„Ești femeie de serviciu. Cunoaște-ți locul.”
Maria zâmbi.
Își cunoscuse întotdeauna locul.
Doar că locul unui om nu este stabilit de uniforma pe care o poartă, de biroul în care lucrează sau de cei care îl privesc de sus.
Uneori, omul pe lângă care treci fără să-l vezi este exact omul de care vei avea nevoie când nimeni altcineva nu mai știe ce să facă.