Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ana strânse geanta la piept.
— Ce v-a spus Pavel?
Eugen nu răspunse imediat.
— Haideți întâi în casă. E frig aici.
— Nu vreau să vă încurc. Am stat doar o noapte. Plec.
— Tanti Ana, nu aveți unde să plecați.
Cuvintele o loviră dureros.
Ana își coborî privirea.
— Asta e adevărat.
Eugen oftă.
— N-am vrut să spun așa. Soția mea vă așteaptă înăuntru.
— Pe mine?
— Pe dumneavoastră.
Ana îl urmă până la casă.
Când Eugen deschise ușa, bătrâna se opri pe prag.
Era casa ei.
Și totuși nu mai era.
Pereții fuseseră zugrăviți, mobila mutată, perdelele schimbate. Dar soba de teracotă era acolo. La fel și grinda de lemn pe care Ioan o pusese cu mâinile lui.
Ana o atinse cu vârful degetelor.
Din bucătărie apăru o femeie de vreo cincizeci de ani.
— Bună dimineața, tanti Ana. Eu sunt Mariana.
Pe masă erau trei farfurii.
Trei.
Ana se uită la ele și simți cum i se umplu ochii de lacrimi.
În casa fiului ei ajunsese să aștepte să vadă dacă mai rămânea ceva de mâncare.
Aici, doi străini îi puseseră deja farfuria pe masă.
— Luați loc. Am făcut ciorbă și mai avem niște plăcinte cu brânză.
— Nu pot să primesc…
— Ba puteți, spuse Mariana. Și după ce mâncați, discutăm.
Ana abia se atinse de mâncare.
— Pavel ce v-a spus?
Eugen și Mariana schimbară o privire.
— M-a sunat aseară, spuse Eugen. M-a întrebat dacă ați ajuns aici.
Ana simți un fior.
— Știa unde vin.
— Probabil v-a cunoscut suficient de bine cât să-și dea seama.
— Și v-a spus să mă trimiteți înapoi?
— Nu.
— Atunci ce v-a spus?
Eugen își coborî ochii.
— Mi-a spus că v-ați certat și că ați plecat. A zis că, dacă apăreți pe aici, să-l sun.
Ana rămase nemișcată.
— Atât?
— Atât.
Nici „aveți grijă de mama”.
Nici „nu o lăsați singură”.
Nici măcar „spuneți-i să mă sune”.
Ana își șterse obrazul.
— Am greșit cu el, spuse încet.
— De ce spuneți asta? întrebă Mariana.
— Pentru că l-am iubit prea mult.
Femeia se așeză lângă ea.
— Nu cred că un copil ajunge așa fiindcă mama lui l-a iubit prea mult.
Atunci Ana le povesti.
Despre banii casei.
Despre mașină.
Despre mesele la care nu mai era chemată.
Despre felul în care Pavel îi amintea că stă pe cheltuiala lui, deși o parte din banii ei ajunseseră deja în mașina lui.
Eugen se încruntă.
— Stați puțin. Când am cumpărat casa, banii au fost virați în contul dumneavoastră.
— Da.
— Atunci cum i-a folosit Pavel?
Ana ezită.
— Mi-a spus că e mai simplu să aibă și el acces. Eu nu mă pricep la aplicații, la transferuri… Am semnat niște hârtii.
— Mai sunt bani?
Ana ridică din umeri.
— Nu știu.
Eugen și Mariana se priviră din nou.
— Asta trebuie verificat, spuse Eugen.
Pentru prima dată, Ana înțelese că problema era mai gravă decât crezuse.
Pavel nu-i cheltuise doar niște bani.
Poate că îi cheltuise economiile unei vieți.
În aceeași zi, Eugen o duse la bancă.
Când angajata îi arătă situația contului, Ana simți că i se înmoaie genunchii.
Mai rămăsese mai puțin de jumătate din suma primită pentru casă.
Fuseseră făcute mai multe transferuri.
Mașina.
O datorie a lui Pavel.
Câteva cumpărături mari.
Și alte retrageri despre care Ana nu știa nimic.
— Dar sunt banii mei, șopti ea.
Angajata îi explică faptul că accesul pe care i-l acordase fiului îi permisese să facă operațiunile respective.
Ana nu înțelegea toți termenii.
Înțelegea însă un singur lucru.
Fiul pentru care renunțase la casă începuse să-i consume și singura siguranță rămasă pentru bătrânețe.
A revocat imediat accesul lui Pavel.
A schimbat tot ce trebuia schimbat și a cerut ajutor pentru a se asigura că nimeni, în afară de ea, nu mai putea umbla la bani.
Când au ieșit din bancă, telefonul începu să sune.
Pavel.
Ana nu răspunse.
Sună din nou.
Apoi din nou.
La al patrulea apel, ridică telefonul.
— Mamă! Ce-ai făcut?
Ana închise ochii.
Nici măcar nu o întrebase unde era.
— Mi-am pus banii la adăpost.
— De mine?!
— Da, Pavel. De tine.
La celălalt capăt se făcu liniște.
— După tot ce fac eu pentru tine…
Ana aproape zâmbi.
Cu câteva luni înainte, acele cuvinte ar fi făcut-o să se simtă vinovată.
Acum nu.
— Ce ai făcut pentru mine, Pavel?
— Te-am luat la mine!
— După ce m-ai convins să-mi vând casa.
— Pentru binele tău!
— Și mașina tot pentru binele meu ai cumpărat-o?
Pavel tăcu.
— Dar datoria pe care ai plătit-o din contul meu?
Altă tăcere.
— Mamă, discutăm când vii acasă.
Ana privi drumul satului, gardurile cunoscute și acoperișul casei în care își trăise viața.
— Eu nu mai vin.
Și închise.
În seara aceea, Ana se pregăti să plece.
— Unde mergeți? întrebă Mariana.
— O să vorbesc cu preotul. Poate știe vreo femeie care închiriază o cameră.
Mariana o privi de parcă nu înțelegea.
— Ce cameră?
— Undeva în sat.
— Și aici ce are?
Ana rămase cu bluza în mână.
— Cum adică?
Eugen intră și el în cameră.
— Eu și Mariana am vorbit.
— Despre ce?
— Despre dumneavoastră.
Ana se încordă.
Eugen arătă spre camera mică din spatele casei.
— Camera aceea este liberă.
— Nu.
— Nici n-ați auzit propunerea.
— Am auzit-o.
— Atunci răspunsul?
— Nu pot.
Mariana se apropie.
— De ce?
Ana își apăsă buzele.
— Pentru că nu vreau să mai trăiesc din mila nimănui.
Mariana îi luă mâna.
— Cine a vorbit despre milă?
Ana o privi.
— Noi am cumpărat casa, tanti Ana. Dar știm cine a făcut-o casă înaintea noastră.
Eugen continuă:
— Când am venit prima dată aici, mi-ați arătat unde îngheață conducta iarna. Mi-ați spus care prun face fructele cele mai bune și unde intra apa când ploua tare. Dumneavoastră cunoașteți fiecare scândură din gospodăria asta.
Ana începu să plângă.
— Dar nu mai este a mea.
— Actele spun asta, răspunse Eugen. Noi spunem că avem o cameră liberă și loc la masă.
Apoi adăugă:
— Dacă vreți să rămâneți, rămâneți. Nu vă cerem nimic.
Ana nu mai găsi niciun cuvânt.
Oamenii cărora le vânduse casa îi făceau loc în ea.
Fiul căruia îi dăduse aproape toată viața nu găsise loc pentru propria mamă.
A rămas.
Nu ca proprietară.
Nu ca servitoare.
Și, mai ales, nu ca povară.
În primele zile încerca să muncească de dimineața până seara, ca să-și „plătească” șederea.
Mariana o certa.
— Tanti Ana, dacă mai spălați o dată podeaua aia, o să ajungem în beci!
Ana râse.
Nu mai râsese de mult.
A început să hrănească găinile. Să curețe câteva straturi din grădină. Să-i arate Marianei rețeta ei de cozonac.
Încet, casa care îi fusese luată de acte începea din nou să-i semene a acasă.
După aproape trei săptămâni, o mașină opri la poartă.
Ana o recunoscu imediat.
Mașina cumpărată din banii ei.
Pavel coborî.
Eugen ieși în curte, dar Ana îl opri.
— Lasă. E fiul meu.
Pavel intră.
— Mamă, hai să terminăm prostia asta.
Ana îl privi.
— Ce prostie?
— Vino acasă.
Pentru o clipă, ceva din vechea Ana aproape că răspunse imediat.
Era copilul ei.
Băiatul pentru care stătuse nopți întregi trează când avea febră.
Copilul pentru care refuzase să-și refacă viața.
Apoi privirea îi căzu pe mașina de după gard.
— De ce ai venit, Pavel?
— Să te iau.
— Sau pentru că nu mai ai acces la bani?
Fiul se înroși.
— Nu începe iar.
— Atunci spune-mi un singur lucru.
Ana se apropie.
— Când am plecat din apartamentul tău, de ce nu m-ai oprit?
Pavel nu răspunse.
— De ce nu m-ai sunat să mă întrebi dacă am ajuns undeva?
Tăcere.
— De ce ai știut să-l suni pe Eugen, dar n-ai știut să-ți suni mama?
Pavel își coborî capul.
— Am greșit.
— Da.
— Ce vrei să fac?
Ana privi casa.
Apoi spre Eugen și Mariana, care rămăseseră deoparte.
— Nimic. Deocamdată vreau doar să înțelegi.
— Ce?
Vocea Anei tremură, dar nu se opri.
— Oamenii aceștia au cumpărat pereții casei mele și tot au găsit un loc pentru mine înăuntru. Tu ai primit de la mine o viață întreagă și, când am îmbătrânit, n-ai mai găsit loc pentru mama ta.
Pavel își acoperi fața cu mâna.
Ana nu simți bucurie văzându-l plângând.
Era mama lui.
O mamă nu câștigă nimic când copilul ei suferă.
Dar nici nu mai alergă să-l consoleze.
Unele lucruri trebuiau lăsate să doară pentru a fi înțelese.
— Mamă… hai acasă.
Ana se uită încă o dată la prispa pe care Ioan își băuse cafeaua, la nucul din curte și la fereastra camerei în care își crescuse copilul.
Apoi îi răspunse:
— Pavel, eu sunt acasă.
Fiul plecă singur.
Ana nu știa dacă într-o zi avea să-l ierte cu adevărat.
Poate că da.
Era, până la urmă, copilul ei.
Dar știa că nu-i va mai pune niciodată bătrânețea în mâini.
Și nici banii.
În seara aceea, Mariana îi strigă din bucătărie:
— Tanti Ana, veniți la masă!
Ana se opri în prag.
Trei farfurii.
Din nou trei.
Se așeză la locul ei și, pentru prima dată după multe luni, nu se întrebă dacă deranjează.
Uneori, cei care îți sunt rude îți pot închide ușa.
Iar niște oameni pe care ieri îi numeai „străini” îți pot deschide exact ușa de care aveai nevoie.
Casa nu mai era pe numele Anei.
Dar acolo, la masa unor oameni care nu-i datorau nimic, bătrâna își recăpătase ceva ce fiul ei îi luase cu mult înaintea banilor:
demnitatea.