Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei se uita când la hârtia din mâna lui, când la mama sa.
— Mamă… tu ai cumpărat asta?
Maria zâmbi.
— Am pus deoparte câte puțin. Lună după lună, an după an.
Ioana se apropie și luă documentul din mâna soțului ei.
După câteva secunde, își duse mâna la gură.
În plic erau actele unui apartament cu trei camere, cumpărat de Maria pentru cei doi tineri.
Nu era închiriat.
Nu era luat pe credit.
Era plătit integral.
În sală se făcuse atât de liniște, încât se auzea muzica discretă din difuzoare.
— Apartamentul… este al nostru? întrebă Ioana.
— Al vostru, răspunse Maria. Am vrut să aveți un loc în care să vă începeți viața fără rate și fără să depindeți de nimeni.
Andrei nu mai spuse nimic.
Își îmbrățișă mama atât de tare, încât Maria aproape scăpă microfonul.
— Cum ai putut să faci asta?
— Muncind, mamă.
Atât.
Un singur cuvânt.
Dar pentru Corina și Sorin a fost suficient.
Cu câteva minute înainte, se mândriseră în fața tuturor că vor cumpăra mobila și electrocasnicele.
Era un cadou generos.
Maria nu încerca să-l micșoreze.
Doar că femeia despre care Corina spusese că „face curățenie” muncise aproape douăzeci de ani pentru ceva mult mai mare.
Ioana o îmbrățișă și ea.
— Maria, eu nu pot să accept…
— Ba poți. Pentru asta am strâns banii.
— Dar dumneavoastră?
Maria zâmbi.
— Eu am casa mea. Am serviciul meu. Mă descurc.
Din sală porniră aplauzele.
Maria ridică imediat mâna.
— Vă rog, nu mă aplaudați pentru că am cumpărat un apartament. Sunt mulți părinți care fac sacrificii pentru copiii lor și nu-i vede nimeni.
Apoi se uită spre fiul ei.
— Eu vreau doar să nu uiți niciodată ceva, Andrei. Să nu-ți fie rușine de unde ai plecat. Și mai ales să nu-ți fie rușine de oamenii care au muncit ca tu să ajungi unde ești.
Andrei avea ochii plini de lacrimi.
— Nu mi-a fost niciodată rușine de tine.
— Știu, mamă.
Maria îi sărută obrazul și coborî de pe scenă.
Când trecu pe lângă masa cuscrilor, Corina nu o mai putea privi în ochi.
Petrecerea continuă, dar ceva se schimbase.
Oameni care până atunci abia îi spuseseră Mariei „bună seara” veneau acum să vorbească cu ea.
Un bărbat o întrebă cum reușise să strângă atâția bani.
— Încet, răspunse Maria. Foarte încet.
— Și nu v-ați atins niciodată de ei?
Maria râse.
— Ba da. De multe ori am vrut. Când s-a stricat frigiderul. Când am avut nevoie de o lucrare la dinți. Când Andrei avea nevoie de ceva la facultate. Dar de fiecare dată puneam la loc cât puteam.
Spre sfârșitul serii, Corina veni la ea.
De data aceasta era singură.
— Maria…
— Da?
Femeia ezită.
— Îți datorez niște scuze.
Maria nu răspunse.
— Știu că ai auzit ce am spus.
— Am auzit.
Corina își coborî privirea.
— Te-am judecat după meseria ta.
— Da.
Răspunsul simplu o făcu pe Corina să roșească.
— Nu trebuia.
Maria o privi câteva clipe.
— Nu, nu trebuia.
— Sper că mă poți ierta.
Maria oftă.
— Corina, eu nu vreau să petrec nunta copiilor noștri certându-mă cu tine. Dar vreau să înțelegi ceva.
Se apropie puțin.
— Eu am spălat podele. Am curățat toalete. Am golit coșurile oamenilor care nici măcar nu-mi știau numele. Și nicio zi din munca aceea nu m-a făcut mai puțin decât tine.
Corina rămase tăcută.
— Munca nu mi-a fost rușine niciodată, continuă Maria. Mi-ar fi fost rușine dacă fiul meu ar fi avut nevoie de mine și eu n-aș fi făcut tot ce puteam pentru el.
În acel moment veni și Sorin.
— Maria… cred că și eu îți datorez niște scuze.
Maria zâmbi ușor.
— Atunci suntem pe drumul cel bun.
Nu i-a umilit.
Nu avea nevoie.
A doua zi, Andrei veni la ea acasă.
Maria tocmai își pregătea cafeaua când fiul ei puse actele apartamentului pe masă.
— Nu pot să te las să faci asta.
— Iar începi?
— Mamă, sunt economiile tale de-o viață.
— Exact. Ale mele. Deci eu hotărăsc ce fac cu ele.
Andrei zâmbi.
— Tot încăpățânată ai rămas.
— De undeva trebuia să moștenești și tu.
Au râs amândoi.
Apoi Andrei deveni serios.
— Vreau să-ți spun ceva.
— Spune.
— Când eram mic, credeam că toți părinții fac ce faci tu.
Maria îl privi.
— Abia când am crescut am înțeles câte ai sacrificat.
— Nu vreau să-mi fii dator.
— Nu sunt. Sunt mândru.
Maria simți cum i se umplu ochii de lacrimi.
Andrei îi luă mâinile.
Erau mâini muncite. Piele uscată, degete obosite după ani de detergenți, găleți și cârpe.
— Cu mâinile astea m-ai făcut medic, spuse el.
Atunci Maria nu se mai putu abține și începu să plângă.
Câteva luni mai târziu, Andrei și Ioana se mutară în apartament.
Pe Maria n-au convins-o să renunțe imediat la serviciu.
— Ce să fac toată ziua acasă? protesta ea.
Dar și-a redus programul.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, avea timp pentru ea.
Mai târziu, când Andrei și Ioana au avut primul copil, Maria a descoperit o bucurie pentru care nu trebuia să economisească nimic.
Să fie bunică.
Iar relația cu Sorin și Corina s-a schimbat și ea.
Nu peste noapte.
Dar suficient cât, într-o zi, la o masă de familie, cineva să o întrebe pe Corina:
— Și Maria cu ce s-a ocupat?
Corina răspunse înainte ca Maria să apuce să deschidă gura:
— Maria și-a crescut singură fiul și l-a făcut omul care este astăzi.
Maria o privi surprinsă.
Corina zâmbi.
— Și da, a lucrat în curățenie. Mai cinstit și mai greu decât am muncit mulți dintre noi.
Maria nu spuse nimic.
Doar zâmbi.
Pentru că în seara nunții nu casa fusese adevărata ei victorie.
Nici banii.
Nici faptul că îi lăsase fără cuvinte pe cei care o judecaseră.
Victoria ei stătea lângă ea la masă, în halatul alb de medic, ținându-și soția de mână.
Andrei.
Băiatul pentru care, cu mulți ani în urmă, o femeie singură pleca la muncă înainte de răsărit și își spunea în fiecare dimineață același lucru:
„Tu să înveți, mamă. De restul mă ocup eu.”