Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Vlad s-a uitat la mine, apoi din nou în jurul cafenelei.
— Ce vrei să spui?
Mi-am scos șorțul și l-am așezat pe tejghea.
— Că nu lucrez aici, Vlad.
Am făcut o pauză.
— Cafeneaua este a mea.
Zâmbetul i-a dispărut.
Privirea i-a fugit spre mesele aproape pline, spre vitrina cu prăjituri, spre cele două fete care serveau clienții.
— A ta?
— Da.
— Ai cumpărat-o?
Aproape că am râs.
Era atât de tipic pentru Vlad.
Nu „Cum ai reușit?”
Nu „Felicitări.”
Ci uimirea că eu aș fi putut construi ceva fără el.
— Am deschis-o acum opt luni.
S-a uitat din nou la mine.
— Nu știam.
— N-aveai de unde. În ultimii doi ani ai întrebat despre Mara de câteva ori și aproape niciodată despre mine.
Și-a coborât privirea.
— Știu că am fost un idiot.
Asta m-a surprins.
Dar numai pentru o secundă.
— Cum mai e Mara?
— Bine.
— E mare?
M-am uitat la el.
— Are trei ani, Vlad. Normal că a crescut.
A strâns buzele.
— N-am vrut să spun asta.
— Știu.
S-a lăsat o tăcere incomodă.
Apoi și-a băgat mâinile în buzunare.
— Lucrurile cu Bianca nu au mers.
Și iată-l.
Motivul adevărat pentru care conversația se prelungea.
— Îmi pare rău.
— Nu trebuie să spui asta.
— Atunci nu o spun.
A zâmbit amar.
— Tot aceeași Irina.
— Nu. Asta e partea pe care încă n-ai înțeles-o. Nu mai sunt aceeași.
S-a uitat lung la mine.
— Te-ai schimbat.
— A trebuit.
În primele luni după ce plecase, schimbarea nu arătase deloc spectaculos.
Nu existaseră vacanțe exotice, rochii scumpe sau dimineți în care mă trezeam brusc „o femeie nouă”.
Existaseră facturi.
Nopți în care Mara făcea febră și eram singură.
Dimineți în care o duceam la părinții mei înainte de serviciu.
Și seri în care, după ce o culcam, coboram din nou în bucătărie.
Acolo începuse totul.
Cu un mixer vechi.
Cu tăvi împrumutate de la mama.
Și cu o rețetă de rulouri cu scorțișoară pe care o făceam de când eram adolescentă.
Mai întâi comandase o vecină.
Apoi două colege.
Apoi o femeie mă întrebase dacă pot pregăti deserturile pentru botezul copilului ei.
Am pus fiecare leu deoparte.
În weekenduri, tata o lua pe Mara în parc, iar eu coceam.
Mama mă ajuta cu ambalajele.
După aproape un an, am închiriat un spațiu mic în Brașov.
Când am primit cheia, am stat singură în încăperea goală și am plâns.
Nu pentru Vlad.
Pentru mine.
Pentru că visul pe care îl abandonasem în timpul căsniciei era, în sfârșit, al meu.
— Știi care e partea amuzantă? i-am spus acum.
— Care?
Am arătat spre cafenea.
— Locul ăsta există tocmai pentru că ai plecat.
Vlad s-a încruntat.
— Adică?
— Când eram cu tine, încercam permanent să țin pasul cu viața pe care o voiai tu. Casă, copil, mâncare, ordine… și trebuia să mai fiu și suficient de interesantă încât să nu te plictisești.
N-a răspuns.
— După ce ai plecat, n-am mai avut pe cine să mulțumesc. Trebuia doar să am grijă de Mara și de mine.
— Irina…
— Nu-ți spun asta ca să te rănesc. Așa s-a întâmplat.
A privit spre podea.
— Bianca m-a părăsit acum șase luni.
Nu am spus nimic.
— La început a fost exact ce credeam că vreau. Ieșeam mereu. Plecam în weekenduri. Nu trebuia să dau explicații nimănui.
A râs fără urmă de bucurie.
— Până când am realizat că nu poți trăi la nesfârșit ca la douăzeci de ani.
— Ai vrut să te simți viu.
Și-a ridicat ochii spre mine.
Știa că îmi aminteam.
— Da.
— Și? A meritat?
A rămas câteva secunde pe gânduri.
— Nu.
Pentru Irina de acum doi ani, răspunsul acela ar fi însemnat totul.
Ar fi vrut să-l audă spunând că greșise.
Că îi era dor.
Că pierduse ceva valoros.
Femeia care stătea acum în fața lui nu mai avea nevoie de asta.
Vlad s-a apropiat puțin de tejghea.
— M-am gândit mult la noi.
Acolo am înțeles unde voia să ajungă.
— Nu există „noi”, Vlad.
— Ascultă-mă măcar.
— Te ascult.
— Am făcut cea mai mare prostie din viața mea.
— Probabil.
A tresărit.
— Crezi că nu există nicio șansă?
Am rămas câteva secunde cu ochii la el.
În mintea mea a apărut imaginea acelei nopți.
Eu cu Mara în brațe.
El lângă ușă.
„Bianca mă face să mă simt viu.”
Și apoi imaginea mea rugându-l să rămână.
Promițând că voi face mai multă curățenie.
Că voi ieși mai des.
Că voi deveni mai interesantă.
Aproape îmi venea să-mi îmbrățișez versiunea aceea a mea.
— Nu, Vlad.
— Oamenii se schimbă.
— Da. Eu sunt dovada.
N-a mai spus nimic.
Atunci, din partea cealaltă a cafenelei, am auzit râsul Marei.
Vlad s-a întors.
Mara stătea la una dintre mese și desena.
Lângă ea era Răzvan.
Venise în viața noastră cu aproape un an înainte.
Nu încercase niciodată să-i ia locul tatălui ei.
Nu făcuse promisiuni mari.
Pur și simplu fusese acolo.
Când Mara fusese bolnavă, ne adusese medicamente.
Când se stricase un robinet în cafenea, îl reparase.
Când eu eram prea obosită să vorbesc, știa să stea lângă mine fără să-mi ceară să fiu „mai veselă”.
Acum îi desena Marei ceva pe un șervețel, iar ea râdea.
Vlad s-a uitat la ei.
— Cine este?
— Răzvan.
— Sunteți împreună?
— Da.
Fața i s-a schimbat.
— Și stă cu Mara?
— Petrece timp cu noi, dacă asta întrebi.
— Deci alt bărbat îmi crește copilul?
Replica lui m-a făcut să-mi pierd pentru prima dată calmul.
— Nu.
Am coborât vocea.
— Tu ai ales să nu fii prezent. Nu pune alegerea ta în cârca altcuiva.
— Sunt tatăl ei.
— Atunci comportă-te ca unul.
A rămas tăcut.
— Dacă vrei sincer să construiești o relație cu Mara, putem discuta despre asta. Treptat. Responsabil. Nu intri după doi ani pe ușă și te aștepți ca un copil de trei ani să te cunoască doar pentru că ești tatăl ei biologic.
— Vreau s-o văd.
— Atunci demonstrează că nu vei dispărea din nou când lucrurile devin „plictisitoare”.
A închis ochii o clipă.
— Merit asta.
— Nu este despre ce meriți tu.
Am privit-o pe Mara.
— Este despre ce merită ea.
Pentru prima dată de când intrase, Vlad nu mai avea nimic de spus.
Și poate că atunci a înțeles cu adevărat ce pierduse.
Nu cafeneaua.
Nu pe mine alături de alt bărbat.
Ci doi ani din viața propriei fiice pe care nu-i mai putea primi înapoi.
— O cafea tot îmi dai? a întrebat într-un final.
Am zâmbit.
— Sigur. Ce vrei?
A râs puțin.
— Neagră.
I-am făcut cafeaua.
A plătit-o.
Și înainte să plece s-a oprit lângă ușă.
— Irina?
— Da?
— Îmi pare rău.
De data aceasta nu i-am răspuns.
Nu pentru că nu-l credeam.
Poate chiar îi părea rău.
Dar unele scuze nu repară trecutul.
Pot doar să schimbe ce faci de acum înainte.
În lunile următoare, Vlad a început să o vadă pe Mara.
La început rar și întotdeauna în condiții în care ea se simțea în siguranță.
De câteva ori a anulat.
Atunci i-am spus clar:
— Dacă vrei să fii în viața ei, fii constant. Nu o învăța să te aștepte la fereastră.
După aceea, a început să se țină de cuvânt.
Nu ne-am împăcat.
Nici nu mi-am dorit.
Răzvan a rămas în viața mea, dar nici el nu a fost premiul pe care îl câștigasem după ce supraviețuisem unei căsnicii proaste.
Câștigul fusese altul.
Într-o dimineață, am ajuns devreme la cafenea.
Mara stătea pe un scaun înalt și mânca o bucățică dintr-un rulou cu scorțișoară.
— Mami?
— Da?
— De ce se cheamă cafeneaua „Acasă”?
Am privit în jur.
La mesele pe care le alesesem.
La fotografiile de pe pereți.
La vitrina plină cu lucrurile pe care începusem să le coc într-o bucătărie împrumutată.
Apoi m-am uitat la ea.
— Pentru că acasă nu este locul în care cineva te obligă să fii altcineva ca să te iubească.
Mara nu înțelesese mare lucru.
Avea doar trei ani.
A dat din cap foarte serioasă și a mai luat o îmbucătură.
Eu am zâmbit.
Cu doi ani înainte, Vlad îmi spusese că devenisem plictisitoare pentru că eram mamă, obosită și preocupată de copilul nostru.
Multă vreme am crezut că mă părăsise pentru că eu nu mai fusesem suficientă.
Acum știam adevărul.
Nu devenisem plictisitoare.
Pur și simplu el confundase iubirea cu distracția și responsabilitatea cu o închisoare.
Iar până când înțelesese diferența, eu construisem deja o viață în care nu mai trebuia să demonstrez nimănui că merit să fiu aleasă.