Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Valeria a lăsat capul să-i cadă într-o parte.
— Nu… pot să merg…
Radu s-a uitat spre tatăl lui și a zâmbit.
— Exact cum ți-am spus.
A prins-o de braț.
Valeria și-a lăsat aproape toată greutatea în el, prefăcându-se că abia își poate controla picioarele.
Tereza i-a pus halatul pe umeri.
— Săraca de ea. Răul ăsta de mare a terminat-o.
Valeria ar fi vrut să o lovească.
În schimb, a murmurat:
— Mi-e somn…
— Doar puțin aer — i-a șoptit Radu. — După aceea te culci.
Au ieșit pe punte.
Vântul devenise puternic, iar marea era agitată.
Majoritatea luminilor iahtului fuseseră stinse.
Valeria a observat imediat ceva.
Nu era nimeni din echipaj în apropiere.
Radu pregătise totul.
Florin a mers înainte și s-a uitat în jur.
— Acum.
Valeria a simțit cum Radu o conduce spre balustrada din spate.
Tereza i-a scos discret unul dintre pantofi.
— Ce faci? — a murmurat Valeria, continuând să joace rolul femeii amețite.
— Nimic, draga mea.
Tereza a lăsat pantoful lângă balustradă.
Exact cum plănuiseră.
Telefonul ascuns în halatul Valeriei înregistra fiecare cuvânt.
Radu a prins-o de talie.
— Iartă-mă, iubito.
Valeria a simțit cum i se strânge stomacul.
Chiar urma să o facă.
Nu era doar o discuție.
Nu era doar o amenințare.
Soțul ei chiar intenționa să o arunce în mare.
— Pentru ce? — a întrebat ea încet.
Radu a ezitat.
— Pentru că ai avut ghinionul să valorezi mai mult moartă decât vie.
În clipa aceea, Valeria a încetat să se prefacă.
Și-a înfipt călcâiele în podeaua punții și s-a desprins violent din brațele lui.
Radu a rămas șocat.
— Ce naiba…?
Valeria a făcut doi pași înapoi.
— Ai spus exact ce aveam nevoie să spui.
Chipul lui s-a schimbat.
Florin s-a repezit spre ea.
— Prinde-o!
Atunci, din întunericul mării, s-a aprins o lumină orbitoare.
Apoi încă una.
O sirenă scurtă a tăiat zgomotul valurilor.
Radu s-a întors spre apă.
— Ce dracu’ e asta?!
Un reflector puternic a inundat puntea.
O voce amplificată s-a auzit peste vânt:
— Rămâneți pe loc! Nu vă apropiați de balustradă!
Tereza a scos un țipăt.
Florin a fugit spre interiorul iahtului.
Dar doi membri ai echipajului au apărut din salon și i-au blocat drumul.
Radu s-a uitat la Valeria.
— Tu…
Ea și-a scos telefonul din halat.
— Eu.
Fața lui s-a albit.
— De când știai?
— De când te-am auzit discutând despre cum urma să-mi lași pantoful lângă balustradă.
Radu s-a uitat imediat spre pantof.
Era încă acolo.
În acel moment a înțeles.
Totul era documentat.
În câteva minute, oamenii trimiși după apelul lui Diego au urcat la bord împreună cu autoritățile.
Dar surpriza cea mai mare pentru Radu a venit după ce Valeria a fost dusă într-un loc sigur.
Diego o aștepta.
Iar lângă el se afla Ernest.
— Tată!
Valeria a alergat spre el.
Ernest a strâns-o în brațe.
Pentru câteva secunde, niciunul n-a spus nimic.
Apoi Valeria s-a desprins.
— Știau traseul tău de marți.
— Nu mai există nicio călătorie marți.
Diego s-a apropiat.
— Și nici cele 300 de milioane nu sunt acolo unde crede soțul tău că sunt.
Valeria l-a privit.
— Ce înseamnă asta?
Ernest a oftat.
— Contractul prenupțial pe care Radu a insistat atât de mult să-l semneze conținea o clauză pe care se pare că n-a citit-o suficient de atent.
Orice tentativă de fraudă asupra bunurilor Valeriei sau orice document semnat în numele ei fără autorizare declanșa suspendarea imediată a drepturilor patrimoniale rezultate din căsătorie.
Iar procura falsificată devenise una dintre cele mai importante probe împotriva lui.
În zilele următoare, ancheta a scos la iveală mult mai mult.
Radu avea datorii uriașe.
Florin contactase oameni pentru a pregăti presupusul accident al lui Ernest.
Iar Tereza trimisese mesaje în care discuta ce poveste urma să ofere familiei după „dispariția tragică” a Valeriei.
Niciunul dintre ei nu mai putea pretinde că fusese o glumă sau o conversație scoasă din context.
Câteva săptămâni mai târziu, Valeria s-a întors pentru prima dată în apartamentul în care locuise cu Radu înainte de nuntă.
Și-a luat lucrurile într-o singură după-amiază.
Pe noptieră se afla fotografia lor de la cununia civilă.
Radu zâmbea.
Tereza stătea în spatele lor, cu mâna pe umărul Valeriei.
Valeria a privit fotografia câteva secunde.
Apoi a pus-o cu fața în jos.
Tatăl ei o aștepta lângă ușă.
— Ești gata?
Valeria și-a luat valiza.
— Acum da.
În lift, Ernest a întrebat:
— De ce nu mi-ai spus niciodată că te simțeai rău pe iaht?
Valeria a zâmbit amar.
— Pentru că eram în luna de miere. Credeam că singurul lucru de care trebuie să mă tem este răul de mare.
Ernest i-a strâns mâna.
— Și telefonul?
Valeria l-a scos din geantă.
Telefonul mic pe care tatăl ei insistase să-l păstreze.
— Cred că îl voi ține.
— Pentru urgențe?
Valeria a privit ecranul.
— Nu. Ca să-mi amintesc că, în noaptea în care am crezut că nu mai pot avea încredere în nimeni, am avut suficientă încredere în mine încât să dau acel telefon.
Ușile liftului s-au deschis.
Valeria a ieșit fără să se uite înapoi.
Luna ei de miere trebuia să fie începutul unei căsnicii.
În schimb, devenise sfârșitul unei minciuni.
Iar cei trei oameni care crezuseră că o femeie drogată și speriată va fi o victimă ușoară făcuseră o singură greșeală:
îi oferiseră suficient timp să-i asculte.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.