Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Beatrice s-a smucit din mâna Valeriei.
— Dă-mi drumul! Artur e sus!
— Știu foarte bine unde este, a răspuns Valeria.
— Atunci lasă-mă să trec!
Valeria a privit-o fără să clipească.
— Spune-mi mai întâi de ce ești atât de speriată.
Sirenele se auzeau tot mai aproape.
Beatrice a pălit.
— Ai chemat poliția?
— Da.
— Pentru ce?
Valeria aproape că a zâmbit.
— Asta voiam să te întreb și eu.
În clipa următoare s-a auzit un zgomot pe scări.
Amândouă s-au întors.
Artur cobora încet, sprijinindu-se de balustradă.
Avea cămașa desfăcută la gât și o zgârietură pe frunte.
— Ce naiba se întâmplă aici?
— Artur!
Beatrice a alergat spre el și l-a prins de brațe.
— Ești bine? Te-a mușcat?
Artur a încremenit.
— M-a mușcat… ce?
Beatrice și-a dat seama prea târziu ce spusese.
Valeria a rămas nemișcată.
— Exact, Beatrice. Ce trebuia să-l muște?
Soacra ei a tăcut.
Artur s-a uitat când la mamă, când la soție.
— Este o viperă în dormitor, a spus Valeria.
— Ce?!
— Sub plapumă. Mama ta a pus-o acolo.
Artur a început să râdă nervos.
— Valeria, ești nebună?
Dar Beatrice nu râdea.
Iar asta a fost suficient.
Câteva minute mai târziu, polițiștii au intrat în vilă, iar un echipaj specializat a izolat dormitorul.
Vipera era încă acolo.
Artur nu fusese mușcat. Când se așezase pe marginea patului, observase mișcarea de sub plapumă, se ridicase brusc și căzuse peste noptieră.
De acolo venise bufnitura.
Dar pentru Beatrice, problemele abia începeau.
Valeria le-a spus polițiștilor exact ce văzuse.
Mănușile.
Sacul.
Mătura.
Și cuvintele pe care le auzise.
Atunci Artur s-a întors spre mama lui.
— Ce ai făcut?
Beatrice tremura.
— Am făcut-o pentru tine!
— Pentru mine?!
— Da! Pentru tine și pentru băiatul tău!
Liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice țipăt.
Valeria și-a întors încet capul spre soțul ei.
— Băiatul tău?
Artur a închis ochii.
— Valeria…
— Cine este Camelia?
Beatrice și-a dus mâna la gură.
Își dăduse seama că tocmai spusese prea mult.
Dar era târziu.
Valeria s-a apropiat de soțul ei.
— Te-am întrebat cine este Camelia.
Artur nu mai avea unde să fugă.
— O femeie pe care o cunosc.
— De când?
Tăcere.
— De când, Artur?
— De patru ani.
Valeria a simțit că ceva se rupe în ea.
Patru ani.
Exact anii în care mersese de la un medic la altul.
Anii în care făcuse analize, tratamente și proceduri.
Anii în care plânsese singură în baie, convinsă că ea era motivul pentru care soțul ei nu putea avea copilul pe care și-l dorea.
— Și copilul?
Artur și-a coborât privirea.
— Are trei ani.
Valeria nu a plâns.
Nu atunci.
Doar s-a uitat la bărbatul cu care împărțise zece ani din viață și a înțeles cât de puțin îl cunoscuse.
Beatrice a intervenit:
— Camelia îl iubește. Și copilul este sângele nostru. Tu oricum…
Valeria s-a întors spre ea.
— Eu oricum ce?
— Valeria, lasă…
— Termină propoziția.
Beatrice a ridicat bărbia.
— Tu nu puteai să-i oferi asta.
Pentru prima dată în seara aceea, Valeria a simțit că îi dau lacrimile.
Nu din cauza viperei.
Nici din cauza celor 25 de milioane.
Ci pentru că femeia pe care o ajutase ani întregi tocmai îi folosise cea mai mare durere împotriva ei.
— Te-am primit în casa mea, Beatrice.
— Știu.
— Ți-am plătit datoriile. Tratamentele. Tot ce ai avut nevoie.
— N-am cerut…
— Și pentru asta ai decis că merit să mor?
Beatrice nu a răspuns.
Polițiștii au condus-o afară.
Când ușa s-a închis în urma ei, Artur a încercat să se apropie de Valeria.
— Ascultă-mă. Mama a înțeles totul greșit.
Valeria l-a privit uluită.
— Ce anume a înțeles greșit? Că ai o amantă sau că ai un copil cu ea?
— Între mine și Camelia lucrurile sunt complicate.
— Un copil de trei ani nu este „complicat”, Artur.
— Am vrut să-ți spun.
— Ai avut patru ani.
Artur a tăcut.
Apoi a spus ceva care a făcut-o pe Valeria să înțeleagă că mariajul lor se terminase cu mult înainte de seara aceea.
— Dar eu n-am știut nimic despre planul mamei. Jur. Și nici despre asigurare până acum câteva zile.
Valeria l-a privit lung.
— Asta te preocupă?
— Nu, dar…
— Cele 25 de milioane?
— Valeria…
Ea a urcat în birou și s-a întors cu un dosar.
L-a pus pe masă.
— Uite polița.
Artur a rămas nemișcat.
— Mama ta a găsit o copie preliminară.
A deschis documentul.
— Pe prima versiune, tu erai beneficiar.
A întors pagina.
— Pe polița finală, nu mai ești.
Artur a ridicat privirea.
— Ce?
— Am schimbat beneficiarul înainte să semnez.
— Cu cine?
— O fundație.
Artur a rămas fără cuvinte.
— Dacă eu muream în seara asta, tu nu primeai niciun dolar.
Valeria a arătat spre ușa pe care fusese scoasă Beatrice.
— Mama ta a încercat să mă omoare pentru niște bani pe care tu nu i-ai fi primit niciodată.
Artur s-a așezat.
— Dumnezeule…
— Nu, Artur. Nu Dumnezeu a făcut asta.
Vocea Valeriei era calmă.
— Mama ta a făcut toate astea pentru că a crezut că viața mea valorează mai puțin decât banii mei.
Apoi s-a uitat direct la el.
— Iar tu ai distrus căsnicia noastră fără să ai nevoie de niciun șarpe.
Artur și-a acoperit fața cu mâinile.
— Te rog…
— Nu.
— Putem repara asta.
Valeria și-a scos verigheta.
A pus-o pe dosar.
— Nu tot ce se sparge trebuie reparat.
În dimineața următoare, Artur a plecat din casa din Pipera.
În săptămânile care au urmat, ancheta a confirmat că Beatrice aflase despre poliță și pregătise singură totul.
Sacul, mănușile și celelalte obiecte găsite în dormitor au devenit probe.
Artur nu fusese implicat în planul mamei sale.
Dar asta nu i-a salvat căsnicia.
Valeria a depus actele de divorț.
Nu pentru ceea ce făcuse Beatrice.
Ci pentru cei patru ani de minciună ai lui Artur.
Câteva luni mai târziu, Valeria stătea singură în aceeași casă.
Dormitorul fusese complet renovat.
Schimbase patul, perdelele, covorul.
Tot.
Într-o dimineață, consultantul financiar a întrebat-o dacă voia să modifice din nou beneficiarul poliței.
Valeria a privit documentele.
— Nu.
— Rămâne fundația?
— Da.
A semnat.
Apoi a ieșit în grădină cu cafeaua în mână.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, casa era liniștită.
Dar liniștea nu o mai speria.
În seara în care văzuse vipera strecurându-se sub plapuma ei, Valeria crezuse că descoperise cel mai periculos lucru ascuns în casa aceea.
Se înșelase.
Vipera fusese scoasă în câteva minute.
Minciunile oamenilor lângă care trăise de ani întregi fuseseră mult mai greu de îndepărtat.
Dar, până la urmă, scăpase și de ele.