Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas câteva secunde cu telefonul la ureche.
— Nu arătați nimănui înregistrarea deocamdată, i-am spus administratorului. Dar vă rog să o păstrați.
— Sigur.
— Și încă ceva. Salonul a primit vreodată vreo confirmare că serviciile mele au fost plătite?
— Nu. Contractul nostru spune clar că furnizorii externi sunt responsabilitatea mirilor.
— Mulțumesc.
Am închis și imediat am sunat-o pe contabila firmei.
— Mai ai factura trimisă Biancăi?
— Normal.
— Trimite-mi factura, costurile și toate mesajele în care confirmă comanda și plata.
Câteva minute mai târziu aveam totul.
Inclusiv mesajul Biancăi de acum două luni:
„Prețul e bun. Tata achită avansul și restul înainte de nuntă.”
Am făcut capturi de ecran.
La salon, între timp, începea haosul.
Invitații soseau.
Formația cânta.
Barul funcționa.
Mesele erau impecabile.
Dar bucătăria era goală.
Bianca îi ceruse administratorului să comande urgent mâncare pentru aproape 200 de persoane și să-mi trimită mie factura.
Acesta refuzase.
Tata începuse apoi să telefoneze la restaurante.
Problema era simplă: nimeni nu putea pregăti pe loc un meniu complet de nuntă pentru aproape 200 de oameni.
Cei care acceptau să trimită ceva cereau sume uriașe.
Și atunci Bianca și-a pus amenințarea în practică.
A început să le spună rudelor că eu promisesem să mă ocup de mâncare, apoi făcusem „o criză” și plecasem cu totul.
Numai că nu toată lumea a crezut-o.
Primul m-a sunat unchiul meu.
— Maia, ce s-a întâmplat acolo?
Altădată probabil aș fi inventat o scuză.
Aș fi încercat să-mi protejez sora.
De data asta n-am mai făcut-o.
I-am trimis factura.
Apoi mesajele Biancăi.
Atât.
Zece minute mai târziu m-a sunat tata.
— De ce trimiți lucrurile astea rudelor?
— Pentru că Bianca le spune că am furat mâncarea.
— Este sora ta!
Am rămas o clipă tăcută.
— Și eu sunt fiica ta.
N-a răspuns.
— Maia, întoarce-te. Rezolvăm noi banii după nuntă.
Am râs amar.
— Exact asta îmi spuneți de șase săptămâni.
— Îți dau eu banii.
— Acum?
A urmat o pauză.
— Nu pot să transfer toată suma chiar în secunda asta.
— Atunci nu avem ce discuta.
Am închis.
M-am uitat în spatele dubei.
Aveam mâncare proaspătă pentru aproape 200 de oameni și nu aveam de gând s-o las să se strice doar ca să demonstrez ceva.
Am sunat la un centru social cu care firma mea mai colaborase.
— Am foarte multă mâncare proaspătă, pregătită astăzi. O puteți folosi?
Femeia de la telefon nici nu m-a lăsat să termin.
— Pentru câte persoane?
— Aproape două sute.
A urmat o tăcere.
— Vorbiți serios?
— Foarte serios.
— Atunci da. Absolut.
Când am ajuns, voluntarii mă așteptau deja.
Am deschis duba.
Au coborât pe rând tăvile cu pui, pastele, ciupercile umplute și cutiile cu minideserturi.
Ultimul a rămas tortul.
Trei etaje.
Flori albe din zahăr.
Ore întregi de muncă.
Inițialele mirilor erau încă pe el.
M-am uitat câteva secunde la tort și, pentru prima dată în ziua aceea, am simțit o urmă de vinovăție.
Era nunta surorii mele.
Apoi mi-am amintit cum mă privise în oglindă:
„Ești din familie. Tu nu trebuie să fii plătită.”
Am chemat-o pe colega mea.
— Poți să scoți inițialele fără să strici decorul?
— Sigur.
Le-a îndepărtat.
În seara aceea, tortul pe care Bianca îl comandase, dar refuzase să-l plătească, a ajuns pe mesele unor oameni care nici măcar nu știau de unde venise.
La nuntă, tata reușise până la urmă să găsească o soluție.
Pizza.
Platouri reci.
Câteva tăvi comandate de la două restaurante.
Mâncare exista.
Doar că nu semăna deloc cu meniul elegant pe care Bianca îl promisese invitaților.
La ora șapte m-a sunat.
Am răspuns.
Plângea de furie.
— Ai distrus totul!
— Nu eu am refuzat să plătesc cateringul.
— Oamenii vorbesc numai despre mâncare! Tata a plătit o avere pentru pizza!
— Atunci ați avut ce să le dați invitaților.
— Pizza, Maia! La nunta mea!
N-am răspuns.
Apoi și-a amintit.
— Tortul.
Am tăcut.
— Maia, unde este tortul meu?
— L-am donat.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ai făcut ce?
— L-am donat.
— Ai dat tortul MEU unor străini?!
— Nu era tortul tău, Bianca.
— Cum adică nu era al meu?!
— Nu l-ai plătit.
A început să țipe.
Am închis.
Credeam că acolo se va termina totul.
M-am înșelat.
Două zile mai târziu, mama a intrat în sediul firmei mele.
Avea un plic în mână.
L-a pus pe birou.
— Tatăl tău vrea să acopere costurile.
Nu am atins plicul.
— Factura nu mai este aceeași.
Mama s-a încruntat.
— Cum adică?
— Include orele suplimentare ale angajaților, costurile de anulare și pierderile firmei.
M-a privit de parcă eram o străină.
— Chiar ai de gând să faci afaceri cu propria familie?
Atunci am zâmbit.
— Nu, mamă. Tocmai asta este problema. Voi ați făcut afaceri cu mine. Ați comandat un serviciu, ați aprobat prețul și ați promis plata. Dar ați vrut ca numai eu să mă prefac că nu sunt afaceri pentru că „suntem familie”.
Mama n-a mai avut ce să spună.
Factura a fost achitată integral.
Bianca nu mi-a vorbit aproape șase luni.
Dar, în mod neașteptat, ziua în care familia mea fusese convinsă că îmi va distruge afacerea a făcut exact opusul.
Administratorul salonului mă văzuse venind cu totul pregătit la timp și văzuse cât de clar documentasem comanda.
În următoarele săptămâni, m-a recomandat altor două cupluri.
Apoi centrul social a publicat câteva fotografii cu mesele pline și a mulțumit firmei mele pentru donație.
Postarea a început să fie distribuită.
Au venit întrebări.
Apoi comenzi.
În următoarele luni am avut mai multe evenimente decât în tot sezonul precedent.
Și, cel mai important, nu am mai acceptat nicio comandă fără avans.
Nici măcar de la rude.
Mai ales de la rude.
Într-o după-amiază, la aproape șase luni după nuntă, Bianca a apărut în bucătăria firmei.
Am ridicat privirea.
— Ce cauți aici?
Nu mai avea expresia aceea de superioritate.
Părea doar stânjenită.
— Am venit să-mi cer scuze.
Am continuat să împachetez deserturile.
— Pentru ce anume?
A inspirat adânc.
— Pentru că am crezut că munca ta valorează mai puțin doar fiindcă ești sora mea.
M-am oprit.
Ani întregi așteptasem să aud asta.
Nu doar de la ea.
De la toată familia.
— Mulțumesc, i-am spus.
Bianca s-a uitat în jurul bucătăriei.
Angajații pregăteau comenzile pentru weekend.
Cuptoarele mergeau.
Pe mese erau zeci de tăvi.
Telefonul suna.
— N-am înțeles câtă muncă este aici, a spus ea.
— Pentru că nu ai vrut să înțelegi.
A dat încet din cap.
Înainte să plece, s-a oprit în ușă.
— Apropo… am văzut pozele de la centrul acela.
M-am uitat la ea.
— Mâncarea arăta extraordinar.
Am zâmbit.
— Știu.
După ce a plecat, m-am uitat la tabla cu evenimentele programate pentru weekend.
Trei nunți.
Trei contracte.
Și la toate trei scria același lucru:
AVANS ACHITAT.
Familia mea crezuse ani întregi că, dacă îmi spune suficient de des că ceea ce fac este „doar mâncare”, până la urmă o să cred și eu.
N-am mai făcut greșeala asta.
Pentru că faptul că iubești pe cineva nu înseamnă că trebuie să-i permiți să profite de tine.
Iar munca ta nu devine gratuită doar pentru că persoana care o cere îți spune:
„Suntem familie.”