Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ușa s-a deschis larg.
Soacra mea a intrat prima, trăgând după ea o valiză mare.
— Of, în sfârșit! Andrei, vino să-l ajuți pe tata. Mai avem niște cutii pe palier.
În spatele ei, socrul meu ținea o geantă într-o mână și o cutie în cealaltă.
M-am uitat la ei.
Apoi la Andrei.
— „În zilele următoare”?
Andrei a pălit.
— Ioana, lasă-mă să-ți explic.
— Ce să-mi explici? Părinții tăi sunt deja aici cu bagajele.
Soacra mea s-a oprit.
Abia atunci a observat tensiunea dintre noi.
— Ce s-a întâmplat?
Am privit cheia pe care încă o ținea în mână.
— De unde aveți cheia apartamentului meu?
Elena s-a uitat spre fiul ei.
— Mi-a dat-o Andrei.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Când?
— Acum câteva zile. Ca să nu vă deranjăm când venim cu lucrurile.
„Când venim cu lucrurile.”
Deci nu era doar o discuție.
Nu era nici măcar o idee recentă.
Totul fusese stabilit.
— Ioana, a intervenit Andrei, voiam să-ți spun.
— Când? După ce-mi împachetam eu lucrurile?
Elena și-a lăsat valiza lângă perete.
— Nu înțeleg de ce faci atâta scandal. Suntem familie.
Am râs fără să vreau.
Din nou cuvântul acela.
Familie.
De fiecare dată când cineva voia ceva de la mine, deveneam brusc „familie”.
— Și unde vi s-a spus că veți dormi?
Elena a arătat liniștită spre hol.
— Noi luăm dormitorul mare. Andrei rămâne în cealaltă cameră și…
S-a oprit.
Probabil și-a dat seama că spusese prea mult.
— Și eu? am întrebat.
Elena m-a privit de parcă răspunsul era evident.
— Andrei mi-a spus că o să stai o perioadă la o prietenă.
Am întors capul spre soțul meu.
Nu mai avea curaj să mă privească.
Atunci am înțeles cât de departe mersese totul.
Nu doar că hotărâse să-și mute părinții în casa mea.
Le spusese deja că eu acceptasem să plec.
— Ai mințit-o și pe mama ta.
— Ioana…
— Le-ai spus că sunt de acord?
— Am crezut că o să fii.
— Nu. Ai sperat că, odată ce îi văd aici cu valizele, o să-mi fie rușine să-i dau afară.
Tăcerea lui mi-a confirmat răspunsul.
Elena a intervenit imediat:
— Să ne dai afară? Andrei este soțul tău. Asta este și casa lui.
— Nu, doamnă. Apartamentul este al meu. L-am cumpărat înainte să-l cunosc pe Andrei.
— Dar sunteți căsătoriți.
— Căsătoria nu înseamnă că fiul dumneavoastră poate decide cine se mută în proprietatea mea fără să mă întrebe.
Soacra mea și-a încrucișat brațele.
— Noi ne-am vândut casa.
— Îmi pare rău.
— Unde vrei să mergem acum?
— Asta trebuia să vă întrebați înainte să veniți cu valizele.
Socrul meu, care până atunci nu spusese nimic, a lăsat cutia jos.
— Elena, cred că ar trebui să plecăm.
— Unde să plecăm, Mihai?
— La hotel. În seara asta găsim o soluție.
Elena s-a întors furioasă spre mine.
— Ești mulțumită? Dai doi oameni în vârstă afară?
— Nu v-am dat afară.
Am arătat spre bagajele lor.
— Ca să vă dau afară, ar fi trebuit mai întâi să vă mutați aici. Iar asta nu se va întâmpla.
— Ioana! a izbucnit Andrei.
M-am întors spre el.
— Ce?
— Sunt părinții mei!
— Știu. Atunci du-te cu ei.
A încremenit.
— Poftim?
— Ai spus că părinții sunt mai importanți decât soția ta. Nu vreau să te pun să alegi.
Am arătat spre ușă.
— Alegerea este deja făcută.
Pentru prima dată, Andrei părea speriat.
— Vrei să mă dai afară din propria casă?
Aproape că nu mi-a venit să cred.
— Propria ta casă?
Am privit în jur.
— În urmă cu zece minute îmi spuneai mie să plec din apartamentul pe care l-am cumpărat eu. Acum, când trebuie să pleci tu, a devenit brusc „propria ta casă”?
N-a răspuns.
Elena s-a apropiat de mine.
— Dacă îl dai afară pe Andrei, îl pierzi.
M-am uitat la ea.
Și atunci am spus ceea ce, probabil, trebuia să înțeleg cu mult timp înainte:
— Bărbați ca Andrei nu sunt pierduți. De bărbați ca el te eliberezi.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Andrei s-a uitat la mine de parcă nu mă mai recunoștea.
Poate chiar nu mă recunoștea.
Femeia pe care o cunoscuse el ar fi încercat să împace pe toată lumea.
Ar fi făcut cafea.
Ar fi găsit loc pentru valize.
Ar fi dormit la o prietenă câteva nopți doar ca să nu existe scandal.
Dar femeia aceea tocmai fusese rugată să dispară din propria ei casă.
Și, în sfârșit, învățase să spună nu.
Mihai și-a luat din nou cutia.
— Haide, Elena.
Soacra mea a apucat valiza.
Înainte să iasă, a pus cheia pe măsuța din hol.
— Sper să fii mulțumită.
— Sunt.
Andrei a rămas.
— Noi trebuie să discutăm.
— Nu în seara asta.
— Sunt soțul tău.
— Și tocmai ai încercat să mă scoți din propria mea casă ca să-ți muți părinții aici.
— N-am vrut să te scot definitiv!
— Nu durata este problema, Andrei.
M-am apropiat de el.
— Problema este că ai luat decizia fără mine. Le-ai dat cheia. Le-ai spus că pot veni. Le-ai spus că eu voi pleca. Și abia după aceea ai venit să mă „întrebi”.
A coborât privirea.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
În noaptea aceea a plecat cu părinții lui.
Eu am încuiat ușa.
Apoi am rămas singură în mijlocul sufrageriei.
Și am plâns.
Nu pentru apartament.
Apartamentul era tot acolo.
Am plâns pentru cei trei ani în care crezusem că avem o căsnicie, în timp ce omul de lângă mine considera că viața mea putea fi reorganizată fără să mă întrebe.
A doua zi dimineață, Andrei s-a întors.
Singur.
— Am venit să-mi iau câteva lucruri.
L-am lăsat să intre.
A mers în dormitor și a început să pună haine într-o geantă.
După câteva minute s-a oprit.
— Chiar se termină așa?
— Nu se termină azi.
M-am uitat la el.
— A început să se termine în momentul în care le-ai dat părinților tăi cheia casei mele și le-ai spus că eu voi pleca.
— Am făcut o greșeală.
— Nu.
Am dat încet din cap.
— O greșeală este să uiți o aniversare. Tu ai făcut un plan.
Nu a mai încercat să mă convingă.
Și-a luat geanta și a plecat.
În săptămânile următoare am schimbat butucul ușii.
Am strâns lucrurile lui.
Am mutat mobila.
Mi-am făcut din camera pe care Andrei o pregătise pentru părinții lui un mic birou doar pentru mine.
Am pus lângă fereastră fotoliul bunicii mele și biblioteca pe care îmi dorisem de ani întregi s-o cumpăr.
Într-o duminică dimineață, stăteam acolo cu o cafea în mână când mi-am dat seama de ceva.
Casa era liniștită.
Dar nu mai era o liniște apăsătoare.
Era pace.
Multă vreme crezusem că o căsnicie înseamnă compromis.
Și înseamnă.
Dar compromis înseamnă ca doi oameni să cedeze câte puțin.
Nu ca unul să renunțe la tot, iar celălalt să numească asta „familie”.
Andrei îmi spusese:
„Tu ești tânără. Găsești unde să stai.”
Până la urmă avusese dreptate într-o singură privință.
Am găsit.
Am rămas exact acolo unde trebuia să fiu.
Acasă.