Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Sunt deja pe drum.
Pentru câteva secunde, Mihai n-a mai spus nimic.
Ținea telefonul meu în mână și se uita la ecran de parcă vocea lui Lucian tocmai schimbase ceva în cameră.
Apoi a încercat să râdă.
— Foarte bine. Să vină.
Mi-a aruncat telefonul pe canapea.
— Să vedem ce-o să facă.
Nu i-am răspuns.
M-am retras spre hol și mi-am luat geanta.
— Unde pleci?
— Nicăieri. Îl aștept pe Lucian.
— În casa mea?
M-am uitat la el.
— Și eu locuiesc aici, Mihai.
A lovit cu pumnul în perete.
Am tresărit.
O bucată mică de tencuială a căzut pe podea.
Atunci am înțeles că nu mai exista nicio scuză pe care să i-o pot inventa.
Nu serviciul pierdut.
Nu alcoolul.
Nu nervii.
Nu „perioada grea”.
Îmi petrecusem săptămâni întregi încercând să-l conving pe el să redevină omul pe care îl cunoscusem.
În realitate, eu eram cea care trebuia să facă o alegere.
Douăzeci de minute mai târziu, s-a auzit soneria.
Mihai s-a îndreptat spre ușă.
— Lasă că vorbesc eu cu eroul tău.
— Nu.
M-am dus eu.
Când am deschis, Lucian era singur.
N-a intrat furios.
N-a ridicat vocea.
S-a uitat mai întâi la mine.
Apoi la urma roșiatică de pe brațul meu, rămasă din seara în care Mihai mă apucase de umeri.
Privirea i-a coborât spre telefonul meu, căzut lângă canapea.
Apoi spre peretele lovit.
— Ești bine? m-a întrebat.
Am dat din cap.
— Da.
Mihai a apărut în spatele meu.
— Ai venit să mă ameninți?
Lucian s-a uitat la el.
— Nu.
— Atunci ce cauți aici?
— Am venit pentru sora mea.
Mihai a râs.
— Sora ta exagerează. Ne-am certat. Se întâmplă în orice căsnicie.
Lucian s-a întors spre mine.
— Eliza, vrei să rămâi aici în seara asta?
Întrebarea m-a surprins.
Nu mi-a spus ce să fac.
Nu mi-a spus că trebuie să plec.
M-a întrebat ce vreau eu.
M-am uitat la Mihai.
Apoi la sticlele de pe masă.
La perete.
La telefon.
Și mi-am amintit câte seri petrecusem încercând să ghicesc în ce stare îl voi găsi.
— Nu.
Lucian a dat din cap.
— Atunci îți iei lucrurile și vii cu mine.
Mihai a făcut un pas înainte.
— Nu pleacă nicăieri.
De data aceasta eu am fost cea care i-a răspuns.
— Ba da.
S-a uitat la mine.
— Eliza, termină circul.
— Nu mai e niciun circ.
Mi-am luat geanta și haina.
— În seara asta plec. Mâine merg la poliție.
Fața lui Mihai s-a schimbat.
— Pentru ce?
— Pentru tot ce s-a întâmplat.
— N-am făcut nimic!
Mi-am ridicat mâneca.
Urma de pe braț era încă acolo.
— Asta nu e nimic?
A tăcut.
— Și dacă mă mai ameninți sau vii după mine, sun imediat la 112.
Lucian nu l-a atins.
Nici nu era nevoie.
A stat lângă mine în timp ce mi-am luat câteva haine și actele.
Când am ieșit din apartament, Mihai a rămas în prag.
— Dacă pleci acum, să nu te mai întorci!
M-am oprit.
Cu câteva săptămâni înainte, cuvintele acelea m-ar fi speriat.
Acum m-am întors spre el.
— Exact asta încerc să fac.
Și am plecat.
În mașina lui Lucian n-am spus nimic aproape zece minute.
Apoi am început să plâng.
Nu pentru că voiam să mă întorc.
Plângeam pentru că în sfârșit puteam recunoaște cât de rău ajunseseră lucrurile.
— De ce nu mi-ai spus? m-a întrebat Lucian.
— Mi-a fost rușine.
— De mine?
— De mine. Pentru că am rămas.
Lucian a tăcut o clipă.
— Data viitoare când ai nevoie de mine, mă suni înainte să ajungi să-ți fie frică în propria casă.
Am dat din cap.
A doua zi dimineață am sunat-o pe Sorina.
— Ieri, când vorbeam cu tine… nu ți-am spus tot.
Și pentru prima dată i-am povestit adevărul.
Tot.
Nu m-a întrebat de ce nu plecasem mai devreme.
Nu mi-a spus că ea ar fi procedat altfel.
A venit pur și simplu la mine.
În aceeași zi, Lucian m-a însoțit la poliție.
Am povestit ce se întâmplase.
Am arătat urma de pe braț.
Am păstrat mesajele.
Am făcut ceea ce am putut ca să existe o evidență clară a situației.
În zilele următoare, Mihai m-a sunat de zeci de ori.
Mai întâi furios.
Apoi își cerea iertare.
Apoi mă acuza că îi distrug viața.
După aceea promitea că nu va mai bea.
Nu i-am răspuns.
La o săptămână după seara aceea, Mihai a venit să-și ia lucrurile.
De data aceasta era treaz.
Și nu eram singură cu el.
Un polițist era prezent, iar Lucian mă aștepta afară.
Mihai și-a pus hainele într-o geantă fără să mă privească prea mult.
La ușă s-a oprit.
— Chiar arunci tot ce am avut?
M-am uitat la omul pe care îl iubisem.
— Nu eu am aruncat totul, Mihai.
— Pot să mă schimb.
— Sper să o faci.
A ridicat privirea.
— Atunci mai dă-mi o șansă.
Am clătinat din cap.
— Nu trebuie să mă întorc într-un loc în care mi-a fost frică doar ca să demonstrezi tu că te poți schimba.
N-a mai spus nimic.
A plecat.
Am închis ușa.
Și am rămas singură în apartament.
Pentru prima dată după mult timp, nu mergea televizorul.
Nu se auzea nicio sticlă pusă pe masă.
Nu mă întrebam în ce stare va fi omul care va intra pe ușă.
Era liniște.
Cu câteva săptămâni înainte, liniștea aceea m-ar fi speriat.
Acum am deschis fereastra.
Aerul rece de după ploaie a intrat în cameră.
Am privit în jurul meu și am înțeles ceva ce încercasem prea mult timp să nu văd.
Pierderea serviciului lui Mihai nu-mi dădea mie obligația să suport frica.
Alcoolul nu transforma amenințările în accidente.
Iar iubirea nu însemna să aștepți până când cineva îți face și mai mult rău ca să ai „un motiv suficient” să pleci.
În seara în care l-am sunat pe Lucian, crezusem că fratele meu venea să mă salveze.
Dar nu asta făcuse.
Venise doar ca să-mi arate că nu eram singură în timp ce făceam ceea ce trebuia să fac eu însămi.
Să spun:
„Ajunge.”
Și să nu mă mai răzgândesc.