Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă… tocmai m-a sunat banca. Ce ai făcut?
Eram deja în taxi.
Mi-am privit cele două valize așezate lângă mine și am răspuns liniștită:
— Mi-am luat banii.
— Ce bani?!
— Banii mei, Carmen.
A tăcut.
Înainte să ajung la gară, trecusem pe la bancă.
Când îmi vândusem apartamentul, nu îi dădusem fiicei mele toți banii.
Cei 95.000 de lei fuseseră un dar.
Nu îi ceream înapoi.
Dar mai păstrasem 205.000 de lei pentru mine.
Iar când mersesem cu Carmen și Sorin la bancă, 100.000 de lei din economiile mele fuseseră puși într-un depozit care garanta creditul lor și le permitea să aibă o rată mai mică.
Sorin îmi spusese atunci:
— E doar o formalitate, mamă.
Eu semnasem.
Pentru că erau familia mea.
În dimineața în care am plecat, m-am dus la bancă și am cerut retragerea depozitului meu.
Nu le luasem niciun leu.
Nu cerusem înapoi cei 95.000.
Îmi luasem doar ceea ce era încă al meu.
— Mamă, nu poți face asta! a izbucnit Carmen. Ne crește rata!
— Știu.
— Dar noi ne-am făcut calculele în funcție de suma aceea!
— Și eu mi-am făcut calculele crezând că voi avea o casă.
S-a făcut liniște.
— Tu ai auzit ce am spus aseară…
— Da.
— Mamă, eram nervoasă. Sorin era obosit. Nu voiam să spun că trebuie să pleci.
— Ai spus că nu mă puteți ține acolo pentru totdeauna.
— Nu asta am vrut să spun!
— Carmen, eu nu sunt un lucru pe care trebuie să-l „țineți”.
Vocea i s-a frânt.
— Și unde te duci?
M-am uitat pe geam.
— La Mediaș.
— La Mediaș?!
— La Rodica.
Rodica fusese colega mea de liceu. Vorbeam rar, dar nu pierduserăm niciodată legătura.
Cu două zile înainte o sunasem.
Nu-i povestisem tot.
Îi spusesem doar:
— Cred că trebuie să plec de aici.
Răspunsul ei fusese simplu:
— Vino.
Atât.
Fără întrebări.
Fără condiții.
Am rămas la Rodica aproape două luni.
La început mă trezeam dimineața și, pentru câteva secunde, nu știam unde sunt.
Apoi îmi aminteam.
Nu mai aveam apartamentul în care trăisem cu Vasile.
Nu mai locuiam nici cu fiica mea.
Dar aveam încă economiile mele.
Și, pentru prima dată după moartea lui, trebuia să hotărăsc singură ce fac cu viața mea.
Am început să caut o locuință.
Nu-mi trebuiau trei camere.
Nu-mi trebuia lux.
Voiam doar ceva al meu.
Am găsit o garsonieră luminoasă, la etajul doi al unui bloc liniștit.
Avea o cameră, o bucătărie mică, o baie și un balcon.
Agentul imobiliar mi-a spus:
— E mică.
Am zâmbit.
— Pentru mine e suficientă.
Am cumpărat-o.
În ziua în care am primit cheia, am rămas câteva minute singură în fața ușii.
Am scos-o din geantă și am ținut-o în palmă.
Și am auzit din nou vocea lui Vasile:
„Păstrează-ți întotdeauna o ușă numai a ta.”
De data aceasta o aveam.
Carmen mă suna aproape zilnic.
La început era furioasă.
— Rata noastră a crescut cu aproape 900 de lei!
— Îmi pare rău.
— Ne-ai pus într-o situație foarte grea.
— Nu, Carmen. V-ați făcut un credit pe care vi-l permiteați doar cât timp banii mei îl garantau.
— Dar suntem familia ta!
— Tocmai de aceea v-am dat 95.000 de lei. Și nu v-am cerut niciun ban înapoi.
Nu avea ce să răspundă.
După câteva săptămâni, tonul ei s-a schimbat.
Nu mai suna să vorbească despre bani.
Într-o seară m-a întrebat:
— Ești bine?
A fost prima dată după mult timp când am simțit că întrebarea era cu adevărat despre mine.
— Da.
— Îți place acolo?
M-am uitat în jurul garsonierei.
Îmi cumpărasem un fotoliu nou.
Îl pusesem lângă fereastră.
Exact unde voiam eu.
— Da. Îmi place.
— Luca întreabă de tine.
Mi s-a strâns inima.
— Și mie mi-e dor de el.
Câteva luni mai târziu, Carmen a venit la Mediaș împreună cu Luca.
Când a intrat în garsonieră, s-a uitat în jur.
La fotografiile cu Vasile.
La fotoliul de lângă geam.
La cărțile mele.
La perdelele pe care mi le alesesem singură.
Apoi a observat ceva pe pervaz.
Mușcata.
În dimineața în care plecasem din casa ei, rupsesem un fir din planta lui Vasile și îl învelisem într-un șervețel umed.
Îl pusesem în apă la Rodica.
Prinsese rădăcini.
Acum creștea într-un ghiveci nou, pe pervazul meu.
Carmen s-a apropiat de el.
— E mușcata lui tata?
— Din ea.
A atins ușor o frunză.
— Mamă…
M-am uitat la ea.
Avea lacrimi în ochi.
— Îmi pare rău.
N-am răspuns imediat.
— Nu pentru bani, a continuat. Pentru că te-am făcut să simți că nu mai ai loc la noi după ce tu renunțaseși la casa ta pentru mine.
Asta era ceea ce aveam nevoie să aud.
Nu „îmi pare rău că ne-a crescut rata”.
Nu „îmi pare rău că ai plecat”.
Ci că înțelesese.
Am luat-o în brațe.
— Te iubesc, Carmen.
— Știu.
— Dar nu mă mai mut la voi.
A râs printre lacrimi.
— Nici nu îndrăzneam să te întreb.
Relația noastră nu s-a reparat într-o singură zi.
Dar s-a schimbat.
Carmen a început să vină la mine.
Eu mergeam la ei când voiam.
Luca mai rămânea câte un weekend.
Sorin a fost mai rezervat o vreme, dar în cele din urmă și-a cerut scuze.
Iar rata lor?
Au plătit-o.
A fost mai greu.
Au renunțat la câteva lucruri.
Au făcut economii.
Dar s-au descurcat.
Într-o dimineață de primăvară, stăteam în fotoliul meu cu o cafea în mână.
Soarele intra prin fereastră.
Mușcata lui Vasile înflorise.
M-am ridicat și am deschis ușa balconului.
Pe masă erau cheile mele.
Cheile casei mele.
La 61 de ani crezusem că, după moartea soțului meu, siguranța însemna să mă mut lângă copilul meu.
M-am înșelat.
Familia este importantă.
Dar iubirea nu ar trebui să-ți ceară să renunți la orice urmă de independență până când ajungi musafir în propria viață.
Vasile înțelesese asta înaintea mea.
„Păstrează-ți întotdeauna o ușă numai a ta.”
Am privit cheia din mâna mea și am zâmbit.
Acum aveam una.