Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Nu poate să vă dea ceea ce nu i-a aparținut niciodată.
Pentru câteva secunde, nimeni n-a scos un cuvânt.
Mircea rămăsese în picioare, cu mâna sprijinită de masă. Adriana și Daniela mă priveau de parcă femeia pe care o cunoscuseră toată viața dispăruse și în locul ei apăruse o străină.
— Carmen, ajunge, a spus Mircea printre dinți. Nu transforma seara asta într-un circ.
L-am privit și aproape că mi-a venit să râd.
— Tu ți-ai adus amanta la aniversarea mea de șaptezeci de ani și ai anunțat în fața tuturor că mă părăsești. Dar eu fac circ?
Câțiva invitați și-au coborât privirea.
Raluca nu mai părea atât de sigură pe ea. Rămăsese lângă bar, cu brațele încrucișate.
M-am întors spre fete.
— Ce v-a promis?
— Nimic, a răspuns repede Adriana.
— Atunci de ce ați aplaudat?
Daniela a fost prima care a cedat.
— Tata ne-a spus că după divorț va vinde casa și ne va ajuta pe amândouă.
Mircea a închis ochii pentru o clipă.
Adriana i-a aruncat surorii sale o privire furioasă.
— Ce? am întrebat.
— Mamă, nu e cum crezi…
— Atunci spune-mi cum este.
Daniela își frământa degetele.
— Tata a zis că vila e prea mare pentru voi doi. Că după divorț o vinde, își cumpără ceva mai mic și ne dă și nouă o parte din bani.
Am privit spre Mircea.
— Cât valorează casa noastră acum?
N-a răspuns.
— Aproape un milion de euro, nu?
La masă s-a făcut din nou liniște.
În sfârșit înțelegeam aplauzele.
Nu sărbătoreau libertatea tatălui lor.
Își sărbătoreau partea dintr-o avere pe care deja o împărțiseră în mintea lor.
— Și tu ce i-ai promis Ralucăi? l-am întrebat.
Raluca a făcut un pas înainte.
— Mircea mi-a spus că după divorț ne mutăm în vilă.
Am ridicat sprâncenele.
— În vila mea?
Ea a rămas nemișcată.
— Cum adică… a dumneavoastră?
Mircea s-a întors brusc spre ea.
— Raluca, nu acum.
— Ba chiar acum, am spus eu.
Mi-am deschis geanta și am scos un dosar subțire.
Nu-l pregătisem pentru seara aceea. Îl aveam la mine pentru că în ultimele luni începusem să bănuiesc că Mircea ascundea ceva și discutasem deja cu o avocată.
Am pus dosarul pe masă.
— Vila în care locuim a fost cumpărată din banii primiți de mine după moartea părinților mei. Este bunul meu propriu. Actele sunt foarte clare.
Raluca s-a uitat la Mircea.
— Mi-ai spus că este casa ta.
— Este casa familiei, a murmurat el.
— Nu, Mircea. Este casa mea.
M-am uitat apoi spre fiicele mele.
— Iar economiile despre care probabil v-a vorbit tatăl vostru sunt, în mare parte, tot ale mele.
Adriana pălise.
— Dar firma?
Am zâmbit trist.
Întrebarea ei mi-a spus tot ce trebuia să știu.
— Deci ați discutat și despre firmă.
— Mamă…
— Firma a fost pornită acum treizeci și doi de ani cu banii mei. Tatăl vostru a administrat-o, dar eu am rămas asociatul majoritar.
Mircea s-a așezat încet.
Dintr-odată, bărbatul care cu zece minute înainte își anunțase triumfător noua viață părea foarte bătrân.
Raluca s-a apropiat de el.
— Tu mi-ai spus că totul este al tău.
— Putem discuta acasă.
— În care casă?
Întrebarea ei a căzut peste masă ca o piatră.
Nimeni n-a râs.
M-am uitat la cele două fete ale mele.
— Când aveați patru și șase ani, v-am văzut pentru prima dată într-un centru de plasament.
Daniela a început să plângă.
— De ce nu ne-ai spus?
— Pentru că nu conta.
Vocea mi s-a frânt pentru prima dată.
— Pentru mine erați copiii mei. Nu voiam să creșteți întrebându-vă dacă vă iubesc mai puțin pentru că nu v-am născut.
Adriana și-a șters repede o lacrimă.
— Atunci de ce ne spui acum?
— Pentru că în seara asta am aflat că eu am fost singura care a crezut că iubirea dintre noi nu avea un preț.
Am simțit cum mă ustură ochii, dar nu mi-am permis să plâng.
Nu acolo.
Nu în fața lor.
— V-am crescut. V-am dus la școală. Am stat lângă voi când ați fost bolnave. V-am plătit facultățile. V-am ajutat când v-ați cumpărat primele locuințe. Am avut grijă de copiii voștri.
Am făcut o pauză.
— Și voi ați aplaudat când tatăl vostru m-a umilit pentru că ați crezut că urmează să primiți bani.
— Mamă, îmi pare rău, a șoptit Daniela.
— Și mie.
Adriana s-a ridicat.
— Putem repara asta.
Am privit-o lung.
— Nu în seara asta.
Mircea și-a revenit parcă din amorțeală.
— Carmen, suntem căsătoriți de aproape patruzeci de ani. Nu poți pur și simplu să mă lași fără nimic.
M-am întors spre el.
— Interesant. Acum zece minute tu erai cel care pleca.
Raluca îl privea deja altfel.
Dispăruse femeia sigură pe ea de lângă bar.
— Deci nu ai casa? l-a întrebat.
Mircea n-a răspuns.
— Și nici firma?
— Raluca, lucrurile sunt mai complicate.
Ea a râs scurt.
— Nu. Dintr-odată sunt foarte simple.
Și-a luat geanta.
— Unde pleci? a întrebat Mircea.
— Acasă.
— Dar noi…
— Care „noi”?
Apoi s-a întors și a plecat fără să mă privească.
Pentru o clipă, aproape că mi-a fost milă de el.
Aproape.
Mi-am luat paltonul.
— Carmen, așteaptă, a spus Mircea.
— Pentru ce?
— Să discutăm.
— Ai avut aproape patruzeci de ani să vorbești cu mine. Ai ales să vorbești în seara asta, în fața tuturor.
Am privit tortul.
Cifra 70 încă strălucea deasupra lui.
— La mulți ani mie, am spus încet.
Apoi am plecat.
În săptămânile următoare, Mircea a încercat tot.
Flori.
Mesaje.
Scuze.
Promisiuni.
Apoi reproșuri.
Apoi iar scuze.
Divorțul n-a fost simplu, dar nici dezastrul pe care și-l imaginase el.
Avocata mea avusese dreptate: documentele și proveniența bunurilor erau clare, iar ceea ce era comun urma să fie împărțit legal.
Nu voiam să-l distrug.
Voiam doar să nu mă mai sacrific pentru oameni care își făcuseră planuri pe spatele meu.
Cu fetele a fost mai greu.
Daniela a venit prima.
Într-o după-amiază, la aproape două luni după aniversare, am găsit-o în fața porții.
Plânsese.
— Nu vreau nimic, mamă, mi-a spus înainte să apuc să vorbesc. Nici casă, nici bani. Am venit doar să-ți spun că mi-e rușine.
Am lăsat-o să intre.
Nu am iertat-o în cinci minute.
Dar am ascultat-o.
Adriana a avut nevoie de mai mult timp.
Când a venit, după aproape jumătate de an, nu a adus flori și nici explicații.
Mi-a spus doar:
— Am fost lacomă. Și am uitat cine mi-a fost mamă atunci când nimeni altcineva nu voia să fie.
Acelea au fost primele cuvinte sincere pe care le auzisem de la ea după mult timp.
Astăzi, relația noastră nu mai este aceeași.
Poate nici nu va mai fi vreodată.
Dar există.
Și de data aceasta este construită pe adevăr.
Mircea și Raluca n-au rămas împreună.
Am aflat asta de la alții.
Nu m-a interesat motivul.
În anul următor, când am împlinit șaptezeci și unu de ani, n-am mai rezervat niciun restaurant elegant.
Am făcut masa acasă.
Au venit câțiva prieteni.
Daniela a adus tortul.
Adriana a venit cu nepoții.
Pe tort era o singură lumânare mare.
Când au început să cânte „La mulți ani”, m-am uitat în jurul mesei.
Nu mai aveam familia perfectă pe care încercasem s-o păstrez aproape patruzeci de ani.
Aveam ceva mai bun.
O viață în care nu mai trebuia să mă prefac.
Am stins lumânarea.
— Ce ți-ai dorit? m-a întrebat unul dintre nepoți.
Am zâmbit.
— Nimic.
— Cum adică nimic?
L-am luat de mână.
— Pentru că, uneori, cel mai frumos cadou nu este să primești ceva ce-ți lipsește.
M-am uitat spre fiicele mele.
— Este să descoperi că ai avut curajul să nu mai accepți ceea ce nu meriți.