Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas câteva clipe în spatele copacului, fără să știu ce să fac.
Copiii se strânseseră în jurul lui Andrei. Un băiețel îi luase una dintre sacoșe, dar ginerele meu i-a luat-o imediat înapoi, râzând.
— Lasă, Rareș, că e grea. Tu deschide-mi ușa.
Băiatul a fugit înainte.
Andrei a dispărut în clădire.
Eu am rămas pe trotuar.
Toate bănuielile mele din ultimele săptămâni se prăbușiseră într-o singură clipă. Nu era nicio femeie. Nu era niciun hotel. Nu era nimic din ceea ce mă temusem că voi descoperi.
Dar întrebarea devenise și mai mare.
De ce venea aici în fiecare sâmbătă?
Și de ce o mințea pe Ana?
Am traversat strada și m-am apropiat de poartă.
Femeia care îi deschisese lui Andrei era încă acolo.
— Bună ziua… îl caut pe Andrei Ionescu.
M-a privit atent.
— Sunteți rudă?
Am ezitat.
— Sunt soacra lui.
Chipul femeii s-a luminat.
— A, atunci intrați. Andrei este în sala de activități. Ne bucurăm întotdeauna când vine.
„Întotdeauna.”
— Vine des?
Femeia m-a privit surprinsă.
— În fiecare sâmbătă. De câțiva ani.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
— De câțiva ani?
— Dumneavoastră nu știați?
Am dat încet din cap.
Femeia și-a dat seama că spusese ceva ce poate nu trebuia și a coborât vocea.
— Atunci cred că ar fi mai bine să vorbiți cu el.
Am intrat.
Clădirea era modestă, dar curată. Pe pereți erau desene, fotografii și decorațiuni făcute de copii. Dintr-o cameră se auzeau râsete.
M-am apropiat de ușa întredeschisă.
Și atunci l-am văzut.
Andrei era în genunchi lângă un dulap, încercând să-i repare o balama. În jurul lui stăteau trei copii care îi dădeau indicații contradictorii.
— Nenea Andrei, eu zic că trebuie șurubul ăla!
— Ba nu, celălalt!
— Dacă mă mai ajutați mult, până diseară stricăm și cealaltă ușă — le-a spus el.
Copiii au izbucnit în râs.
Pe o masă erau lucrurile din sacoșe: caiete, creioane colorate, câteva jocuri, fructe și dulciuri.
Un băiețel de vreo nouă ani a venit lângă el cu o mașinuță stricată.
— Și pe asta o repari?
Andrei a luat-o.
— Normal. Ce crezi că fac eu toată săptămâna la service? Mă antrenez pentru tine.
Am dus mâna la gură.
Nu-l mai văzusem niciodată așa.
Acasă era un om bun, dar mai degrabă liniștit. Acolo însă copiii îl trăgeau de mânecă, îl strigau, îi arătau desene, îi cereau ajutor.
Și el avea răbdare cu fiecare.
Femeia de la intrare venise lângă mine.
— E extraordinar cu ei.
— Dar de ce? am șoptit. De ce face toate astea?
Femeia a tăcut.
— Asta trebuie să vă spună el.
În acel moment, Andrei a ridicat privirea.
M-a văzut.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Mamă-soacră?
Copiii s-au întors spre mine.
M-am simțit de parcă fusesem prinsă eu cu minciuna.
Andrei s-a ridicat.
— Ce faci aici?
— Te-am urmărit.
A rămas cu șurubelnița în mână.
— M-ai urmărit?
— Da.
Am tras aer în piept.
— Credeam că o înșeli pe Ana.
Pentru câteva secunde, m-a privit uluit.
Apoi a început să râdă.
— Serios?
— Nu e amuzant! Pleci în fiecare sâmbătă, nu aduci niciodată pește, cizmele tale stau neatinse pe balcon…
Și-a trecut mâna peste față.
— Doamne…
— De ce ne-ai mințit?
Râsul i-a dispărut.
Le-a spus copiilor că se întoarce imediat și m-a condus într-un hol mai liniștit.
Acolo, Andrei s-a sprijinit de perete.
— Ana nu știe nimic?
— Nu.
A tăcut mult.
— Am crescut într-un loc ca ăsta.
M-am uitat la el fără să înțeleg.
— Cum adică?
— Până la aproape doisprezece ani.
Mi s-a strâns inima.
În toți anii de când îl cunoșteam, Andrei vorbise foarte puțin despre copilăria lui. Știam doar că părinții lui muriseră și că fusese crescut o perioadă de niște rude.
— Mama a murit când eram mic. Tata dispăruse din viața mea înainte de asta. Am ajuns în sistem. Mai târziu m-a luat o mătușă la ea.
A privit spre sala din care se auzeau copiii.
— N-am uitat niciodată cum e să stai sâmbăta la geam și să vezi alți copii plecând cu cineva, iar tu să rămâi.
Nu mai aveam nimic de spus.
— Când am început să câștig decent, am venit aici să repar niște biciclete. După aceea m-au mai chemat. Apoi am început să vin singur.
— Și de ce pescuit?
A zâmbit stânjenit.
— Pentru că nu voiam să transform asta într-un spectacol. Ana m-ar fi lăudat, ar fi spus familiei, poate ar fi pus fotografii… Eu nu vreau asta.
— Dar este soția ta.
— Știu. Și probabil am greșit că am mințit-o. Doar că aici există o parte din viața mea despre care încă îmi este greu să vorbesc.
Mi-au dat lacrimile.
M-am gândit la toate lucrurile urâte pe care mi le imaginasem despre el.
— Iartă-mă.
Andrei a zâmbit.
— Pentru ce?
— Pentru că am crezut că ai o amantă.
A izbucnit iar în râs.
— Dacă Ana află că m-ai urmărit cu taxiul prin București, o să râdă de noi până la Crăciun.
— Atunci nu-i spunem.
Andrei a ridicat o sprânceană.
— Asta înseamnă că trebuie să continui cu pescuitul?
Am privit spre mașina lui.
— Măcar murdărește și tu cizmele alea din când în când.
Am râs amândoi.
Dar seara, când am ajuns acasă, mi-am dat seama că nu puteam păstra secretul.
Nu față de Ana.
După ce Mara a adormit, i-am chemat pe amândoi în bucătărie.
— Trebuie să vă spun ceva.
Andrei și-a dat imediat seama.
— Mamă-soacră…
— Nu. Fiica mea trebuie să știe.
I-am povestit tot.
Cizmele.
Taxiul.
Centrul.
Copiii.
Ana a trecut de la neîncredere la uimire, apoi la lacrimi.
S-a întors spre soțul ei.
— De ce nu mi-ai spus?
Andrei și-a plecat capul.
— Pentru că nu vreau să mă privești altfel.
Ana s-a ridicat și l-a îmbrățișat.
— Acum chiar te privesc altfel.
Andrei a încremenit.
— Mai bine decât înainte.
Atât.
Nu i-a cerut explicații interminabile.
Nu i-a reproșat minciuna în seara aceea.
Sâmbăta următoare, Andrei s-a trezit la șase și jumătate.
Când a intrat în bucătărie, ne-a găsit pe mine și pe Ana îmbrăcate.
Pe masă erau trei sacoșe.
— Ce-i asta? a întrebat.
Ana și-a luat geaca.
— Mergem la pescuit.
Andrei a zâmbit.
— Toate trei?
— Mara rămâne astăzi la bunica. Dar data viitoare poate vine și ea.
În dimineața aceea am mers împreună.
N-am prins niciun pește.
Nici măcar n-am văzut vreun lac.
Dar când am intrat pe poartă și copiii au început să alerge spre Andrei, am înțeles de ce se întorcea în fiecare sâmbătă cu acea lumină în ochi.
Un băiețel l-a prins de mână.
— Nenea Andrei, ai venit!
— Ți-am promis.
M-am uitat la ginerele meu și mi-am amintit cât de sigură fusesem că urma să descopăr un secret care avea să distrugă familia fiicei mele.
Descoperisem într-adevăr un secret.
Doar că era unul care mă făcea să fiu și mai liniștită că Ana își alesese omul potrivit.