Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei a făcut un pas spre mama lui.
— Ioana are dreptate. Ajunge, mamă.
Clara l-a privit de parcă nu înțelesese.
— Poftim?
— De când a născut Ana, îi comentezi corpul aproape de fiecare dată când o vezi.
— Eu doar…
— Lasă-mă să termin.
Tonul lui nu era ridicat, dar pentru prima dată nu mai încerca să îndulcească nimic.
— I-ai comandat intenționat o rochie cu patru mărimi mai mică. I-ai spus că are două săptămâni să slăbească. Acum îi spui unde să stea în fotografie ca “s-o avantajeze”.
Clara s-a uitat în jur.
— Chiar trebuie să discutăm asta aici?
— Nu. Trebuia să discut eu cu tine acum mult timp.
M-am uitat la Andrei fără să spun nimic.
Îl auzisem de atâtea ori spunând “știi cum e mama”, încât aproape uitasem cum ar suna dacă, măcar o dată, ar spune “mama greșește”.
Clara și-a coborât vocea.
— Am vrut s-o ajut.
— Cu ce? a întrebat Ioana. Să-i fie rușine de ea?
— Nu exagera.
Ioana a rămas în fața ei.
— La banchetul meu mi-ai cumpărat o rochie mai mică și mi-ai spus că, dacă nu încap în ea, înseamnă că trebuie să slăbesc.
Clara și-a strâns buzele.
— Aveai șaptesprezece ani. Nici nu mai știi exact cum a fost.
— Ba tocmai asta e problema. Îmi amintesc perfect.
Am văzut cum Clara își pierde pentru câteva secunde siguranța.
Ioana a continuat:
— N-am mâncat aproape nimic înainte de banchet. Și tot n-am încăput în rochie.
— Ioana…
— N-am purtat-o niciodată, mamă. Dar am păstrat-o ani întregi în dulap.
Clara nu mai avea nimic de spus.
Andrei s-a întors spre mine.
— Ana, îmi pare rău.
— Nu acum, am spus încet. Nu aici.
A dat din cap.
Fotografia de familie s-a făcut până la urmă.
Am stat exact unde am vrut.
Clara nu mi-a mai spus nimic.
Petrecerea a continuat, dar ceva se schimbase.
Nu pentru că soacra mea fusese pusă într-o situație neplăcută în fața familiei. Nici măcar nu-mi doream asta.
Se schimbase pentru că, pentru prima dată, nu mai eram singura care vedea problema.
Când am ajuns acasă, Daria dormea deja la mama mea.
Mi-am scos pantofii și m-am așezat pe canapea.
Andrei a rămas în picioare.
— Am fost un laș.
M-am uitat la el.
— Nu vreau să spui asta doar pentru că te simți vinovat.
— Nu. Vreau să spun exact ce am făcut.
S-a așezat lângă mine.
— De fiecare dată când mama comenta despre tine, eu îți spuneam “las-o, așa e ea”.
— Da.
— Și credeam că păstrez pacea.
Am zâmbit amar.
— Pentru cine?
A tăcut.
— Pentru mine, a spus în cele din urmă.
Asta nu mă așteptasem să aud.
— Dacă îi spuneam mamei să se oprească, se supăra. Dacă îți spuneam ție s-o ignori, tu tăceai. Era mai simplu.
— Pentru tine.
— Da.
Și-a trecut mâna peste față.
— Practic, îți ceream ție să suporți ceva urât ca eu să nu trebuiască să mă cert cu ea.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Nu pentru că își cerea scuze.
Ci pentru că, în sfârșit, înțelesese.
— Nu vreau să te cerți cu mama ta pentru mine, Andrei.
— Știu.
— Vreau doar ca atunci când cineva mă jignește în fața ta, să nu mă trimiți pe mine să tac ca să fie liniște.
— N-o să mai fac asta.
De data aceea l-am crezut.
Clara nu m-a sunat aproape două săptămâni.
Apoi am primit un mesaj.
“Putem să bem o cafea?”
Am fost tentată să refuz.
Până la urmă am acceptat.
Ne-am întâlnit într-o cafenea din București.
Clara venise înaintea mea.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, părea că nu știe cum să înceapă.
— Ioana nu mi-a mai vorbit despre rochia aceea de ani de zile, a spus.
— Probabil pentru că n-a uitat-o.
A dat încet din cap.
— Am vorbit cu ea după petrecere.
Am așteptat.
— Mi-a spus niște lucruri pe care n-aș fi vrut să le aud.
— Dar erau adevărate?
Clara s-a uitat la mine.
— Da.
A fost probabil cel mai greu “da” pe care i-l auzisem vreodată.
— Eu am crescut altfel, Ana. Mama mea îmi spunea mereu să am grijă cum arăt. Dacă mă îngrășam două kilograme, observa. Dacă o rochie nu mă avantaja, îmi spunea.
— Și te durea?
Clara și-a coborât privirea.
— Da.
— Atunci de ce ai făcut același lucru cu Ioana? Și cu mine?
N-a răspuns imediat.
— Pentru că mult timp am crezut că așa ajuți o femeie să aibă grijă de ea.
Am lăsat ceașca jos.
— Clara, eu n-am nevoie să mă ajuți să-mi fie rușine de corpul meu.
— N-am vrut să-ți fie rușine.
— Dar asta ai făcut.
A tăcut.
— Corpul ăsta pe care încerci să-l “motivezi” a purtat-o nouă luni pe nepoata ta. A născut-o acum câteva luni. Și încă încearcă să-și revină.
Ochii Clarei s-au umezit.
— Știu.
— Nu cred că știi. Pentru că de fiecare dată când mă vezi, parcă primul lucru pe care îl observi este ce ar trebui schimbat la mine.
A inspirat adânc.
— Îmi pare rău.
N-am răspuns imediat.
Nu voiam o scuză spusă doar ca să închidem subiectul.
— Pentru ce?
Clara m-a privit.
— Pentru rochie. Pentru comentarii. Pentru fotografia de la petrecere. Și pentru că am făcut-o și cu Ioana fără să înțeleg cât rău îi făceam.
Am dat din cap.
— Asta pot să accept.
— Mă ierți?
— Pot să te iert. Dar asta nu înseamnă că data viitoare voi tăcea.
Spre surprinderea mea, Clara a zâmbit puțin.
— Cred că am înțeles asta.
Lucrurile nu s-au schimbat peste noapte.
Clara mai scăpa uneori câte un comentariu.
Diferența era că acum se oprea singură.
Odată, când m-a văzut într-o bluză nouă, a început:
— Parcă te-ar avantaja mai mult dacă…
S-a oprit.
— Nu. Lasă. Îți stă bine.
Am râs.
— Progres.
A râs și ea.
Dar schimbarea cea mai mare a fost la Andrei.
Câteva luni mai târziu, la o masă în familie, o mătușă de-a lui m-a privit și a spus:
— Ai mai rămas cu ceva kilograme după sarcină, nu?
N-am apucat să răspund.
Andrei a spus calm:
— Hai să nu mai comentăm corpurile femeilor la masă.
Mătușa a rămas cu furculița în aer.
— Vai, dar n-am spus-o cu răutate.
— Știu. Dar tot nu e nevoie.
Atât.
Fără ceartă.
Fără scandal.
Subiectul s-a încheiat.
În seara aceea, când am ajuns acasă, l-am sărutat.
— Pentru ce? a întrebat.
— Pentru că de data asta n-a trebuit să-ți explic.
A zâmbit.
Într-o zi, făceam ordine în dulap și am găsit cutia cu rochia trimisă de Clara.
O păstrasem luni întregi.
Am scos-o.
Era în continuare frumoasă.
Și probabil că, dacă aș fi vrut suficient de mult, într-o zi aș fi putut să încap în ea.
Numai că nu mai voiam.
Am împăturit-o și am pus-o într-o pungă cu alte haine pe care urma să le donez.
Andrei m-a văzut.
— E rochia de la mama?
— Da.
— Nu vrei s-o păstrezi?
Am legat punga.
— Nu.
— De ce?
M-am uitat la el.
— Pentru că nu mai am nimic de demonstrat rochiei ăsteia.
A zâmbit.
Și nici n-am mai deschis punga.
Nu slăbisem ca să încap în ea.
N-o păstrasem ca “motivație”.
Și nu mă mai interesa dacă, într-o zi, Clara avea să creadă că sunt suficient de slabă, suficient de elegantă sau suficient de potrivită pentru fiul ei.
Andrei mă alesese cu ani în urmă.
Eu însă abia atunci învățasem să nu mai las pe altcineva să hotărască dacă sunt suficientă.