Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ana s-a uitat la mine de parcă nu mă mai recunoștea.
— Tu chiar ai de gând să-ți vinzi casa ca să-mi dai mie bani?
— Ai spus că te simți umilită.
— Mamă, eu eram nervoasă.
— Dar ai spus ce gândeai.
A lăsat foaia pe masă.
— Și unde o să stai?
Am ridicat din umeri.
— Găsesc eu ceva mai mic. Poate o garsonieră la marginea orașului.
— Nu.
Am privit-o surprinsă.
— Cum adică nu?
— Nu vinzi nimic.
— Ana, apartamentul este al meu.
— Știu. Tocmai de asta nu înțeleg cum ai putut să te gândești să-l vinzi pentru mine.
Am simțit un râs amar.
— Pentru că sunt mama ta. Asta am făcut toată viața. Am găsit soluții.
Ana și-a trecut mâna prin păr.
— Dar eu nu ți-am cerut să-ți vinzi casa.
— Nu cu cuvintele astea.
A tăcut.
— Mi-ai spus însă că părinții lui Vlad au dat cincisprezece mii de euro și că eu îți dau tricotaje și prăjituri. Ce trebuia să înțeleg?
Pentru prima dată n-a mai avut răspuns.
A plecat după câteva minute.
Am crezut că se terminase.
În aceeași seară m-a sunat Vlad.
Nu vorbeam des doar noi doi, așa că m-am speriat.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu. Ana mi-a povestit despre apartament.
Am închis ochii.
— Vlad, e între mine și ea.
— Știu. Dar vreau să vă spun ceva.
A ezitat.
— Părinții mei ne-au dat bani pentru că au putut. Nu pentru că ne-au iubit mai mult.
N-am spus nimic.
— Iar Ana a început să compare totul. Cadourile, vacanțele, mașinile… Cred că nici eu n-am observat cât de tare o afecta.
— Nu vreau să vă creez probleme.
— Nu dumneavoastră le-ați creat.
Vocea lui s-a schimbat.
— Am întrebat-o dacă știe cine i-a plătit chiria în facultate.
Mi s-a strâns stomacul.
— Vlad…
— Mi-a spus că ați plătit-o dumneavoastră.
— Era copilul meu.
— Și știe că ați făcut un împrumut pentru asta?
Am tăcut.
Ana nu știa.
Îi spusesem doar că mă descurc.
Nu avea rost să-i povestesc că aproape patru ani luasem ture suplimentare ca să plătesc ratele și cheltuielile ei.
— Nu i-am spus niciodată.
Vlad a oftat.
— Știu acum.
A doua zi, Ana n-a venit.
Nici următoarea.
Dar vineri seara am auzit cheia în ușă.
Avea încă cheia apartamentului din adolescență.
A intrat cu ochii roșii și s-a așezat la masa din bucătărie.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ce?
— Despre împrumut.
M-am așezat în fața ei.
— Ce rost avea?
— Mamă, patru ani?
— Aproape.
— Și orele suplimentare?
— Trebuia plătit.
Ana și-a acoperit pentru câteva secunde ochii.
— Eu credeam că pur și simplu aveai bani puși deoparte.
— Nu aveam.
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că aveai douăzeci de ani și trebuia să înveți, nu să stai în București întrebându-te dacă mama are bani de rată.
Ana a început să plângă.
— Și eu am venit aici și ți-am spus că n-ai făcut suficient.
M-am ridicat și am pus ibricul pe aragaz.
— Ai spus niște lucruri urâte. Nu înseamnă că trebuie să te pedepsești toată viața pentru ele.
— Vlad mi-a spus ceva.
M-am întors.
— Ce?
— Mi-a spus că părinții lui i-au dat bani pentru că au avut bani. Tu mi-ai dat ce ai avut.
Mi-au dat lacrimile.
Ana a continuat:
— Și mi-a mai spus ceva. Ce i-ai spus în ziua nunții.
Am știut imediat.
În dimineața nunții, Vlad mă găsise singură câteva minute. Îmi ceruse să nu-mi fac griji pentru Ana, că va avea grijă de ea.
Îi răspunsesem:
— Eu n-am avut avere să-i las. Dar am crescut-o să poată sta pe picioarele ei fără să depindă de nimeni. Asta a fost zestrea mea pentru ea.
Ana plângea acum fără să se mai ascundă.
— De ce n-ai spus asta și în fața mea?
— Pentru că nu trebuia să te laud cu voce tare ca să fie adevărat.
S-a ridicat și a venit spre mine.
— Îmi pare rău.
Am vrut să-i spun imediat că nu-i nimic.
Dar era ceva.
Mă duruse.
Așa că i-am spus adevărul.
— Și mie îmi pare rău că ai ajuns să te simți mai mică lângă familia lui Vlad.
A dat din cap.
— Cred că de acolo a început totul. La început eram recunoscătoare. Apoi am început să mă uit la ce primesc ei. După aceea la ce primesc prietenele mele. Și, fără să-mi dau seama, am început să mă uit la tine și să văd numai ce nu puteai să-mi dai.
— Ana, eu nu voi putea concura niciodată cu părinții lui Vlad.
— Nu mai vreau să concurezi.
A mers în sufragerie, a luat evaluarea apartamentului și s-a întors cu ea.
A deschis sertarul în care țineam actele și a pus foaia înăuntru.
— Casa asta nu se vinde.
— Ana…
— Nu vreau banii tăi.
A închis sertarul.
— Vreau să-mi fie rușine de ce ți-am spus.
M-am uitat la ea.
— De ce?
— Pentru că în ziua în care n-o să-mi mai fie rușine, înseamnă că am uitat complet cine m-a crescut.
Am luat-o în brațe.
Nu s-a schimbat totul în seara aceea.
Ana continua să trăiască într-o lume în care comparațiile erau peste tot. Socrii ei continuau să aibă mai mulți bani decât mine și să le ofere lucruri pe care eu nu mi le-aș fi permis nici după un an de economii.
Dar ceva se schimbase în felul în care fata mea privea toate acestea.
Am înțeles cât de mult câteva luni mai târziu, de Crăciun.
Ne adunaserăm la părinții lui Vlad.
Sub brad erau cutii mari și elegante.
Ana și Vlad primiseră un weekend la Viena și un aparat scump pentru casă.
Eu venisem cu două cutii de prăjituri și un pulover pe care îl lucrasem pentru Ana aproape o lună.
Când i l-am întins, pentru o clipă mi-am amintit cuvintele ei:
“Mereu numai aceleași tricotaje și prăjituri.”
Mi-a fost aproape teamă să-i văd reacția.
Ana a desfăcut pachetul.
A trecut palma peste pulover.
— Tu l-ai făcut?
— Da.
L-a ridicat și l-a privit.
— Mamă, e superb.
— Dacă nu-ți place culoarea…
N-am mai apucat să termin.
M-a îmbrățișat.
Nu o îmbrățișare scurtă, de politețe.
M-a strâns așa cum făcea când era copil.
Mai târziu, cineva a întrebat-o de unde avea puloverul.
Ana s-a uitat spre mine.
Cu câteva luni înainte, poate ar fi răspuns repede și ar fi schimbat subiectul.
De data aceasta a zâmbit.
— Mi l-a făcut mama. Cu mâinile ei.
Atât.
N-a fost nevoie de niciun discurs.
În seara aceea am înțeles că fata mea nu avusese nevoie să afle că banii nu contează.
Ar fi fost o minciună. Banii contează. Îți pot face viața mai ușoară și îți pot oferi lucruri pe care iubirea singură nu le poate cumpăra.
Ana trebuia să învețe altceva.
Că prețul unui dar și valoarea lui nu sunt întotdeauna același lucru.
Părinții lui Vlad îi puteau oferi cincisprezece mii de euro fără să-și schimbe viața.
Eu îi oferisem ani în care numărasem fiecare leu ca ea să nu fie nevoită s-o facă.
Nu eram o mamă mai bună pentru că avusesem mai puțin.
Nici ei nu erau părinți mai răi pentru că aveau mai mult.
Doar că iubirea nu trebuia transformată într-un concurs cu bonuri de casă.
Iar apartamentul meu a rămas acolo unde fusese întotdeauna.
Cu mobila lui veche, bucătăria mică și sertarul în care pusesem evaluarea pe care n-am mai folosit-o niciodată.
Casa în care Ana crescuse.
Și casa în care, în sfârșit, nu-i mai era rușine să spună că fusese crescută.