Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Maria nu spuse nimic.
Andrei își trecu mâna prin păr și privi spre cana de ceai.
— Mai am niște rate.
— Ce rate?
— Un card de credit. Telefonul. Și un credit de nevoi personale.
Maria se așeză încet în fața lui.
— Cât?
Andrei îi spuse.
Pentru câteva secunde, ea crezu că nu auzise bine.
— Și toate astea existau când ai venit cu dosarul de la bancă?
— Da.
— Dar mie mi-ai spus că nu ai alte probleme.
— Nu ți-am spus că n-am.
— Andrei…
— Știu.
Maria îl privi și simți cum furia începe să ia locul vinovăției care o măcinase aproape două luni.
— Atunci de ce voiai să pun apartamentul meu în garanție?
— Pentru că eram convins că mă descurc.
— Cu ce?
Andrei tăcu.
— Ai economii?
— Aproape deloc.
— Cât înseamnă “aproape”?
El îi spuse suma.
Maria închise ochii.
Fiul ei câștiga bine. Nu extraordinar, dar suficient cât să fi putut strânge bani.
— Unde se duc?
Andrei ridică din umeri.
— Nu știu.
Maria se uită la el așa cum îl privea când era adolescent și spunea că nu știe unde dispăruseră banii de buzunar.
— Ba știi.
Andrei oftă.
— Comand mâncare. Mai ies. Telefonul l-am luat în rate. Am fost în două vacanțe. Mai sunt abonamente, mașina…
— Și voiai un apartament nou.
— Toți din jurul meu au început să-și cumpere.
Maria îl privi surprinsă.
— Asta era problema?
— Nu doar asta.
— Atunci care?
Andrei își coborî ochii.
— Am 31 de ani, mamă. Colegii mei vorbesc despre apartamente, investiții, renovări. Eu stau cu chirie și n-am nimic. Mi-era rușine.
Maria simți cum i se înmoaie vocea.
— Și ai crezut că dacă semnez eu, o să pari mai bogat decât ești?
— Am crezut că după ce cumpăr apartamentul mă pun pe picioare.
— Andrei, un apartament nu te pune pe picioare dacă rata lui te ține de gât.
El zâmbi amar.
— Asta mi-a spus și omul de la bancă.
Maria aproape râse, dar se opri.
— De ce ai venit astăzi?
— Pentru că mi-am dat seama că am fost nedrept.
— Doar atât?
Andrei clătină din cap.
— Și pentru că nu știu cum să ies din asta.
Acolo Maria îl recunoscu din nou pe băiatul ei.
Nu pe bărbatul furios care îi trântise ușa.
Pe copilul care venea la ea când nu știa ce să facă.
Dar de data aceasta nu putea rezolva problema plătind-o.
— Adu-mi toate actele.
Andrei ridică privirea.
— Ce acte?
— Tot. Rate, carduri, venituri, cheltuieli.
— Acum?
— Ai venit la o contabilă. La ce te așteptai?
Pentru prima dată după două luni, Andrei zâmbi.
A doua zi s-a întors cu laptopul și un teanc de hârtii.
Au stat aproape patru ore la masa din bucătărie.
Maria a făcut ceea ce făcuse toată viața.
A pus cifrele în ordine.
Când au terminat, Andrei se uita la foaie de parcă îi prezentase rezultatele unor analize.
— Atât cheltuiesc pe mâncare comandată?
— Da.
— Nu se poate.
— Se poate. Tocmai am adunat.
— Și abonamentele astea?
— Tu spune-mi. Sunt ale tale.
La un moment dat, Andrei începu să râdă.
— Plătesc trei servicii pe care nici nu le folosesc.
— Felicitări. Ești un om foarte generos.
— Mamă…
— Ce?
— Mi-a fost dor de tine.
Maria lăsă pixul jos.
— Și mie.
Apoi deveni serioasă.
— Dar vreau să înțelegi ceva. Dacă mi-ai fi spus toate astea din prima zi, tot nu aș fi semnat.
Andrei dădu încet din cap.
— Știu.
— Te-ai fi supărat?
— Probabil.
— Atunci ce s-a schimbat?
Andrei privi spre dosarul din fața lui.
— Acum înțeleg de ce n-ai semnat.
Din ziua aceea, Maria nu i-a dat bani.
Nici nu i-a plătit ratele.
L-a ajutat cu un plan.
Andrei și-a vândut telefonul scump și a cumpărat unul mai simplu. A închis cardul de credit după ce l-a achitat. A renunțat la cheltuielile care îi mâncau lunar sume pe care nici nu le observa.
S-a mutat într-un apartament închiriat împreună cu un coleg.
Nu-i plăcea.
Dar chiria lui scăzuse aproape la jumătate.
A luat și câteva proiecte suplimentare.
În fiecare lună, în ziua de salariu, transfera întâi bani în contul de economii.
Abia apoi cheltuia.
La început o suna pe Maria aproape săptămânal.
— Dacă pun suma asta deoparte, rămân cu suficient?
— Calculează.
— Păi de asta te sun.
— Tocmai de asta te pun să calculezi tu.
După câteva luni n-a mai avut nevoie s-o întrebe.
Maria observa schimbarea fără să spună nimic.
Andrei venea din nou la ea.
Uneori la masă.
Alteori doar la o cafea.
Relația lor se reparase înainte ca situația lui financiară să fie complet reparată.
Asta conta mai mult decât toate cifrele.
A trecut aproape un an.
Apoi încă unul.
Într-o seară, Andrei sună la ușă cu o pungă de covrigi calzi într-o mână și un dosar în cealaltă.
Maria se uită la dosar.
— Nu.
Andrei izbucni în râs.
— Nici măcar nu știi ce vreau.
— Ultima dată când ai venit cu unul din ăsta, n-ai mai vorbit cu mine două luni.
— De data asta e altceva.
Se așezară la aceeași masă.
Andrei scoase câteva documente.
— Am găsit un apartament.
Maria îl privi atent.
— Iar?
— Două camere. Mai mic decât celălalt. Bloc de câțiva ani, nu chiar nou. Fără loc de parcare.
— Și?
— Am strâns avansul.
Maria rămase cu mâna pe ibric.
— Cât?
Când îi spuse suma, ochii i se umplură de lacrimi.
— Singur?
— Singur.
— Dar banca?
Andrei zâmbi.
— Mi-a aprobat creditul pe venitul meu. Rata e suportabilă și mi-am păstrat și un fond de rezervă.
Maria se așeză.
— Atunci de ce ai adus dosarul?
Andrei scoase o foaie și i-o întinse.
— Trebuie să completez persoana de contact.
Maria începu să râdă.
— Deci tot trebuie să semnez ceva?
— Aici poți.
Ea luă pixul.
Înainte să scrie, Andrei îi atinse mâna.
— Mamă…
— Da?
— Atunci am fost nedrept cu tine.
Maria îl privi.
— Eram convins că dacă nu-ți riști casa pentru mine înseamnă că nu mă iubești.
— Știu.
— Dar tu nu m-ai refuzat pe mine.
Vocea îi tremură ușor.
— Ai refuzat să cazi odată cu mine.
Maria n-a mai putut răspunde.
S-a ridicat și l-a îmbrățișat.
Pentru o clipă, nu mai era bărbatul de 31 de ani care vorbea despre credite și avansuri.
Era băiatul pe care îl crescuse singură.
Numai că acum putea, în sfârșit, să stea pe propriile picioare.
Câteva săptămâni mai târziu, Andrei s-a mutat.
Apartamentul lui nu semăna cu cel pe care îl dorise cu doi ani înainte.
Era mai mic.
Bucătăria trebuia renovată.
Mobila din dormitor era cumpărată la mâna a doua.
Dar când Maria intră pentru prima dată, îl găsi în mijlocul sufrageriei cu un zâmbet pe care nu i-l mai văzuse de mult.
— Ei?
— E frumos.
— Minți.
— Sunt mama ta. Am voie.
Au râs.
Andrei scoase apoi o cheie din buzunar și i-o întinse.
— Asta e pentru tine.
Maria o privi.
— Ce-i asta?
— Cheia de rezervă.
— Ești sigur?
— Da.
Maria o luă.
— Bine. Cheia o accept.
Andrei ridică o sprânceană.
— Dar?
— Ratele rămân la tine.
A început să râdă.
— Ratele rămân la mine.
Maria puse cheia în geantă și privi în jur.
Cu doi ani înainte, fiul ei îi ceruse să-și riște singura casă pentru ca el să poată spune că are una.
Ea spusese “nu” și aproape se convinsese că fusese o mamă rea.
Acum Andrei avea apartamentul lui.
Maria îl avea în continuare pe al ei.
Dar cel mai important era că niciunul nu mai trebuia să cadă pentru ca celălalt să stea în picioare.