Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Vlad a rămas câteva secunde cu ochii la Mariana.
— Bine. Cinci minute.
Mariana a dat din cap.
Am făcut un pas în lateral și am lăsat-o să intre.
S-a aplecat după punga cu portocale, dar Vlad a spus:
— Las-o acolo.
Mariana s-a oprit.
— Bine.
Am intrat cu toții în sufragerie. Ștefan era încă la serviciu, iar pentru prima dată m-am bucurat că nu era acasă. Nu voiam să intervină nimeni. Nu voiam să aud iar “hai să nu facem scandal” sau “așa e mama”.
Mariana s-a așezat pe marginea fotoliului.
Vlad a rămas în picioare.
— Ai zis că vrei să-mi spui ceva.
— Da.
Mariana și-a împreunat mâinile.
— Când aveai șapte ani, de Crăciun, i-am cumpărat lui Rareș cadouri. Ție ți-am dat niște portocale.
Vlad nu reacționă.
— Îmi amintesc.
— Știu.
— Nu, spuse el. Tu poate îți amintești acum. Eu n-am uitat niciodată.
Mariana își coborî ochii.
— Ai dreptate.
A urmat o tăcere apăsătoare.
— De ce? întrebă Vlad.
Mariana ridică privirea.
— Pentru că eram convinsă că Rareș este nepotul meu, iar tu ești copilul Danielei.
Am simțit cum mi se încordează tot corpul, dar Vlad mă surprinse.
— Și acum ce sunt?
Mariana înghiți greu.
— Băiatul pe care fiul meu l-a crescut opt ani. Băiatul care venea în casa mea și pe care eu îl făceam să simtă că nu are ce căuta acolo.
Vlad se uită spre mine.
N-am spus nimic.
Era conversația lui.
— Și de ce ai venit acum?
Mariana ezită.
— Acum câteva săptămâni am fost la sora mea. Erau mai multe rude acolo și cineva m-a întrebat ce mai fac nepoții mei.
— Și?
— Am început să vorbesc despre Rareș.
Vlad zâmbi amar.
— Normal.
— Apoi m-au întrebat despre tine.
Mariana își frecă degetele.
— Și mi-am dat seama că nu știam ce să spun.
— Pentru că nu știi nimic despre mine.
— Da.
Răspunsul ei simplu îl opri.
Mariana nu încerca să inventeze scuze.
— Nu știam în ce clasă ești. Nu știam ce materii îți plac. Nu știam cine sunt prietenii tăi. Nici măcar nu știam când te văzusem ultima dată.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Și atunci mi-am dat seama că nu tu ai stat departe de mine. Eu te-am ținut departe.
Vlad se așeză.
— Tata Ștefan ți-a spus vreodată ceva?
Întrebarea aceea m-a făcut să-mi țin respirația.
Mariana tăcu.
— Uneori.
— Și?
— Îi spuneam să nu mă oblige să simt ceva ce nu simt.
Mi-a venit să intervin.
Vlad a fost mai rapid.
— Deci știa.
— Da.
Atunci s-a auzit cheia în ușă.
Ștefan intră, ne văzu și se opri.
— Mamă?
Mariana se ridică.
— Eu am venit. Daniela nu m-a chemat.
Ștefan se uită spre Vlad.
— E totul în regulă?
Vlad îl privi.
— Nu.
Ștefan își lăsă geanta jos.
— Ce s-a întâmplat?
— Am întrebat-o dacă tu îi spuneai ceva când eram mic.
Ștefan încremeni.
— Vlad…
— Și mi-a spus că da.
Ștefan se uită la mama lui.
Mariana nu-l salvă.
— E adevărat.
Vlad se ridică.
— Atunci de ce mie îmi spuneai mereu “așa e ea”?
Ștefan deschise gura, dar nu răspunse.
— Când spuneai “așa e ea”, continuă Vlad, eu auzeam “obișnuiește-te”.
Am văzut cum Ștefan pălește.
Cred că abia atunci a înțeles ce făcuse.
Nu-l lovise niciodată pe Vlad. Nu-l jignise. Îl dusese la școală, îl ajutase la teme, îl învățase să meargă pe bicicletă.
Îl iubise.
Dar de fiecare dată când mama lui îl rănise, alesese liniștea.
— Ai dreptate, spuse Ștefan.
Vlad se uită surprins.
— Trebuia să te apăr. Și n-am făcut-o.
— De ce?
Ștefan își frecă fruntea.
— Pentru că mi-a fost mai ușor să-ți spun ție să nu pui la suflet decât să mă cert cu mama.
Mariana începu să plângă.
— Ștefan…
— Nu, mamă. Lasă-mă.
Apoi se întoarse spre Vlad.
— Îmi pare rău.
Vlad nu s-a repezit în brațele nimănui.
Nici nu trebuia.
— Bine, spuse el. Dar eu nu pot să mă prefac că n-a fost nimic.
— Nu-ți cer asta, îi răspunse Mariana.
— Și nici nu vreau să vii de mâine în fiecare zi și să te porți de parcă suntem foarte apropiați.
— Înțeleg.
Vlad se gândi puțin.
— Putem să încercăm. Dar încet.
Mariana dădu din cap.
— Cum vrei tu.
Înainte să plece, se opri lângă punga de la ușă.
— Portocalele le iau?
Vlad se uită la ele.
Pentru prima dată în seara aceea, colțul gurii i se ridică puțin.
— Da. Cred că avem destule.
Mariana aproape zâmbi.
— Bine.
Și a plecat cu ele.
Nu s-a întâmplat nicio minune după seara aceea.
Mariana nu s-a transformat peste noapte în bunica perfectă.
Vlad nu a început să-i spună “bunico”.
Dar ea a început să întrebe.
Nu pe mine.
Pe el.
La următoarea vizită a aflat că îi place istoria.
Două săptămâni mai târziu i-a adus o carte despre România în timpul Primului Război Mondial.
Nu era cea mai scumpă carte.
Dar era aleasă pentru el.
Vlad a desfăcut-o și s-a uitat la Mariana.
— Ai ținut minte.
— Da.
Atât.
Pentru mine, cele trei cuvinte au valorat mai mult decât toate cadourile pe care nu i le cumpărase în copilărie.
Au trecut lunile.
Uneori vorbeau mult.
Alteori Mariana venea și abia schimbau câteva propoziții.
Au existat și momente stângace.
Odată l-a întrebat ce notă luase Rareș la un examen exact când Vlad îi povestea despre un concurs.
S-a oprit singură.
— Iartă-mă. Continuă. Vorbeai despre concursul tău.
Vlad a continuat.
Asta era diferența.
Începuse să observe.
Ștefan s-a schimbat și el.
Nu mai spunea “lasă de la tine”.
Când mama lui greșea, îi spunea.
Fără scandal.
Fără să fugă.
Într-o seară, după ce Mariana plecase, i-am spus:
— Știi că și tu îi datorai lui Vlad niște scuze.
— Știu.
— Mult timp am fost mai supărată pe tine decât pe ea.
M-a privit surprins.
— Pe mine?
— De la ea nu mai așteptam nimic. De la tine așteptam să-l aperi.
A rămas tăcut.
— Am confundat pacea cu tăcerea, Daniela.
— Da.
— Și v-am lăsat pe voi să plătiți pentru ea.
Era probabil cea mai sinceră propoziție pe care o spusese despre toți anii aceia.
Aproape un an mai târziu, eram la ziua de naștere a unei rude.
La masă, o femeie pe care n-o mai văzusem de mult s-a așezat lângă Mariana.
Au vorbit despre copii, școală, facultate.
La un moment dat am auzit-o întrebând:
— Și tu câți nepoți ai?
Am întors capul fără să vreau.
Mariana nu știa că o ascult.
— Doi, răspunse.
Femeia zâmbi.
— Ce vârste au?
— Rareș are șaisprezece ani. Iar Vlad paisprezece.
Vlad stătea la câteva scaune distanță.
Auzise și el.
Mariana continuă:
— Rareș e pasionat de sport. Vlad e cu istoria. Dacă-l lași, îți povestește o oră despre un singur război.
— Nu o oră, interveni Vlad. Maximum patruzeci de minute.
Toată masa râse.
Mariana se întoarse spre el.
Pentru o secundă, niciunul nu spuse nimic.
Vlad doar îi zâmbi.
Puțin.
Nu i-a spus “bunico”.
Nu a uitat Crăciunurile în care primise portocale și nici aniversările la care se simțise invizibil.
Dar acum, când Mariana spunea că are doi nepoți, știa măcar cine era al doilea.
Știa câți ani avea.
Știa ce-i plăcea.
Și, mai important, învățase că iubirea pe care nu ai oferit-o la timp nu poate fi cerută înapoi ca și cum ți s-ar cuveni.
Poți doar să bați la ușă, să recunoști ce ai făcut și să speri că omul pe care l-ai rănit îți va permite să începi din nou.
Încet.