Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Elena nu s-a dus la nicio prietenă și nici nu s-a plimbat prin oraș ca să se liniștească.
S-a dus la un avocat.
A pus pe birou actele apartamentului și i-a povestit, fără să înfrumusețeze nimic, cum Răzvan și Oana veniseră “pentru câteva luni” și rămăseseră opt ani.
— Apartamentul este numai al dumneavoastră? întrebă avocatul.
— Da. L-am cumpărat cu soțul meu. După ce a murit, partea lui mi-a revenit mie.
— Fiul dumneavoastră are vreo cotă de proprietate?
— Nu.
— A contribuit la cumpărarea locuinței?
Elena aproape că râse.
— Uneori nu contribuie nici la factura de curent.
Avocatul îi explică ce avea de făcut pentru ca lucrurile să fie clare și legale.
Elena ascultă atent.
Nu voia să-i arunce în stradă.
Nu voia să le facă rău nepoților.
Voia doar ca, de data aceasta, cuvântul ei să însemne ceva.
Când s-a întors acasă, Oana a văzut dosarul din mâna ei.
— Unde ai fost?
— Să mă informez.
Răzvan ieși din sufragerie.
— Despre ce?
Elena puse geanta jos.
— Despre apartamentul meu.
Fața lui se schimbă.
— Mamă, chiar faci asta?
— Da.
— Pentru că Oana a făcut o glumă?
Elena îl privi lung.
— Nu vă cer să plecați pentru o glumă. Vă cer să plecați pentru opt ani.
Răzvan începu să ridice vocea.
— Și unde vrei să mergem cu doi copii?
— Aveți două salarii.
— Știi cât sunt chiriile?
— Știu.
— N-avem bani puși deoparte.
Elena îl privi.
— În opt ani?
Tăcere.
— Ați schimbat mașini. Telefoane. Televizor. Ați plecat în concedii. Dacă n-ați pus bani deoparte pentru o locuință, asta nu înseamnă că eu trebuie să vă întrețin până la sfârșitul vieții.
Oana își încrucișă brațele.
— Frumos. După cât te-am considerat parte din familia noastră.
Elena rămase câteva secunde fără cuvinte.
— Oana, suntem în casa mea.
Nora nu mai spuse nimic.
Primele zile au fost cele mai grele.
Răzvan și Oana aproape că nu vorbeau cu ea.
Dar ceva se schimbase.
Dimineața, Elena își pregătea cafeaua și atât.
Cămașa lui Răzvan rămânea unde o lăsase.
Rufele lor nu mai intrau în mașina ei de spălat.
Dacă Oana întreba:
— Ce avem de mâncare?
Elena răspundea:
— Eu mi-am făcut ceva.
Nu-i lăsa pe copii flămânzi și nu-i implica niciodată în conflict.
Pentru Ilinca și David gătea cu aceeași dragoste.
Dar părinții lor deveniseră din nou responsabili pentru ei înșiși.
După numai câteva zile, Elena auzi prima ceartă.
— Răzvan, trebuie să iei copiii!
— Nu pot, sunt la muncă!
— Și eu sunt la muncă!
— Roag-o pe mama!
Oana tăcu.
Apoi spuse:
— Mama ta nu mai face nimic.
Elena era în dormitor și auzise.
Pentru prima dată, propoziția aceea nu o răni.
Zâmbi.
Nu pentru că nu mai făcea nimic.
Ci pentru că, după opt ani în care făcuse aproape totul, absența muncii ei devenise vizibilă în mai puțin de o săptămână.
Cu zece zile înainte de termen, Răzvan o prinse singură în bucătărie.
— Am găsit un apartament.
Elena își ridică ochii.
— Mă bucur.
— Două camere.
— E un început.
— E scump.
Elena nu răspunse.
— Chiria și garanția ne mănâncă aproape toate economiile.
— Atunci o să trebuiască să vă organizați.
Răzvan se uită la ea de parcă nu-și recunoștea mama.
— Chiar nu ne ajuți?
Întrebarea o duru.
— Răzvan, te-am ajutat opt ani.
— Sunt fiul tău.
— Tocmai de aceea te-am ajutat atât.
— Și acum?
Elena își puse palma pe masă.
— Acum te las să fii bărbatul de 38 de ani care ești.
Răzvan plecă fără să-i răspundă.
În ziua mutării, Elena crezuse că va fi puternică.
N-a fost.
Când văzu cutiile pe hol și hainele copiilor dispărând din dulap, simți că i se rupe ceva înăuntru.
Oana nu și-a luat rămas-bun.
Răzvan căra ultima cutie când Elena îl opri.
— Ai grijă de copii.
— Am avut și până acum.
Elena nu-i răspunse.
Ilinca veni alergând și o strânse de gât.
— Mamaie, eu mai vin la tine?
Elena simți că îi dau lacrimile.
Se uită spre Răzvan.
El evita să o privească.
— Oricând, iubita mea.
David, care nu înțelegea prea bine de ce plecau, scoase din buzunar o mașinuță roșie.
— Pentru tine.
— De ce mi-o dai?
— Ca să nu mă uiți.
Atunci Elena aproape cedă.
Îl luă în brațe și plânse cu fața ascunsă în părul lui.
— Pe tine? Niciodată.
După ce ușa s-a închis, a rămas singură în hol cu mașinuța în palmă.
În seara aceea nu s-a bucurat.
A plâns.
A doua zi dimineață s-a trezit la șase și un sfert, din obișnuință.
S-a ridicat repede.
Apoi și-a amintit.
Nu trebuia să pregătească pachețele.
Nu trebuia să calce nicio cămașă.
Nu trebuia să întrebe cine ce mănâncă.
Și-a făcut o singură cafea și s-a așezat lângă fereastră.
Liniștea era aproape dureroasă.
Dar era a ei.
Primele săptămâni, Răzvan a sunat rar.
Cu nepoții vorbea mai ales prin apeluri video.
Elena suferea, dar nu-l suna ca să-l roage să se întoarcă.
Apoi, încet, lucrurile au început să se schimbe.
Ilinca și David au început să vină din nou în weekend.
Răzvan nu și-a cerut scuze.
Nu încă.
Dar nu mai amenința.
Într-o după-amiază, la aproape patru luni de la mutare, soneria a sunat.
Era el.
Singur.
— Pot să intru?
Elena se dădu la o parte.
Răzvan intră în bucătărie și se așeză la masa la care crescuse.
Mama îi puse o cafea în față.
Pentru câteva minute nu spuse nimeni nimic.
Apoi Răzvan își frecă palmele.
— E greu.
— Ce?
— Tot.
Elena îl lăsă să continue.
— Chiria. Copiii. Mâncarea. Curățenia. Hainele. Programul lor. Munca…
Zâmbi amar.
— Parcă nu se termină niciodată.
Elena își ridică ceașca.
— Nu.
— Eu nici măcar nu știam câte făceai.
Ea îl privi.
Așteptase luni întregi să audă ceva asemănător.
Dar când veni momentul, nu simți triumf.
Era tot copilul ei.
— Răzvan, eu nu voiam să numeri câte făceam.
El își ridică privirea.
— Atunci ce voiai?
— Să observi că eram și eu om.
Răzvan își coborî capul.
— Îmi pare rău, mamă.
Elena nu se repezi să spună “nu-i nimic”.
Pentru că fusese ceva.
— Și mie îmi pare rău că am tăcut opt ani.
— Oana încă e supărată.
— Are voie.
— Dar cred că începe și ea să înțeleagă.
Elena zâmbi ușor.
— Atunci poate că mutarea v-a făcut bine tuturor.
În weekendul următor, Răzvan veni cu Oana și copiii.
Nu s-au mutat înapoi.
Nimeni n-a pomenit măcar posibilitatea.
Au venit la masă.
Oana a adus prăjitura.
Răzvan a strâns farfuriile după ce au mâncat.
Iar când Elena s-a ridicat să ducă vasele la chiuvetă, Oana a întins mâna.
— Lasă, mamă. Le spăl eu.
Elena o privi o clipă, apoi se așeză la loc.
David alergă în sufragerie și se opri în fața raftului.
— Mamaie!
— Da?
Băiatul arătă încântat spre ceva.
— Mai ai mașinuța mea!
Pe raft, lângă o fotografie cu nepoții, stătea mașinuța roșie.
Elena îl chemă lângă ea și îl strânse în brațe.
— Ți-am spus că n-o să te uit.
— Acum pot s-o iau înapoi?
Elena râse.
— Acum poți.
David luă mașinuța și fugi spre sora lui.
Elena rămase la masă, în timp ce din bucătărie se auzeau Răzvan și Oana certându-se în glumă despre cine șterge vasele.
Casa nu mai era liniștită.
Dar de data aceasta zgomotul nu o apăsa.
Copiii ei se întorseseră în casa ei ca musafiri dragi.
Nu ca oameni cărora li se cuvenea totul.
Iar Elena înțelesese, poate mai târziu decât ar fi trebuit, că poți să-ți iubești familia fără să-i dai voie să te transforme în servitoarea ei.