Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În seara aceea, Cătălin n-a venit după mine în dormitor.
Am auzit-o pe Rodica vorbind în bucătărie.
— Eu am vrut doar să vă ajut.
— Știu, mamă.
— Și acum sunt tratată ca o străină.
Am închis ochii.
Așteptam să aud, măcar o dată:
“Nu ești străină, dar asta este casa noastră.”
N-a spus-o.
Dimineața, cheia era tot pe masă.
Cătălin își bea cafeaua.
— Te-ai hotărât? l-am întrebat.
— Nu-mi plac ultimatumurile.
— Nici mie nu-mi place să intre cineva în casa mea fără să bată.
— E mama mea.
— Știu cine este.
Am pus câteva haine pentru mine și Matei într-o geantă.
Cătălin s-a ridicat imediat.
— Ce faci?
— Merg câteva zile la sora mea.
— Pentru o cheie?
M-am uitat la el.
— Dacă tu încă mai crezi că e vorba despre o cheie, chiar trebuie să plec.
— Andreea, hai să nu facem circ.
— Nu fac niciun circ. Tocmai asta e problema. De șapte ani încerc să nu fac scandal, iar între timp mama ta a ajuns să-mi verifice frigiderul, banii și felul în care îmi cresc copilul.
Cătălin tăcu.
— Nu-ți cer să renunți la mama ta. Îți cer să existe o ușă între casa ei și casa noastră. Și să bată înainte să intre.
L-am luat pe Matei și am plecat.
La sora mea am stat patru zile.
Cătălin mă suna în fiecare seară.
Prima dată a fost nervos.
— Cât ai de gând să stai acolo?
— Nu știu.
— Matei trebuie să vină acasă.
— Și eu vreau să venim acasă.
— Atunci veniți.
— Când o să simt că este și casa mea.
A doua seară a vorbit mai puțin.
A treia m-a întrebat dacă Matei dormise bine.
În a patra zi nu m-a sunat până aproape de prânz.
Când telefonul a vibrat, vocea lui suna diferit.
— Cred că trebuie să vorbim.
— Te ascult.
— Nu la telefon.
Ne-am întâlnit după serviciu.
Cătălin părea obosit.
— Mama a venit în fiecare zi de când ai plecat.
N-am spus nimic.
— Prima zi mi-a făcut mâncare.
— Frumos.
— A doua mi-a aranjat dulapul.
Am ridicat o sprânceană.
— Și?
— I-am spus să nu umble acolo.
— Ce ți-a răspuns?
Cătălin ezită.
— “Sunt mama ta.”
Aproape că am zâmbit.
— Interesant.
— Andreea…
— Continuă.
— Ieri mi-a mutat niște lucruri prin casă. Azi dimineață m-a întrebat de ce am dat bani pe cafeaua pe care o cumpăr.
De data asta chiar am zâmbit.
— Patru zile.
— Ce?
— Ți-au trebuit patru zile.
— Pentru ce?
— Ca să te deranjeze ceva ce eu suport de ani.
Cătălin își coborî privirea.
— Ai dreptate.
Nu mă așteptasem.
— Ce-ai spus?
— Ai dreptate.
A rămas câteva secunde tăcut.
— Am crezut că dacă mama ne ajută, trebuie să acceptăm și restul. Și pentru că majoritatea lucrurilor le făcea cu tine, mie mi-era simplu să spun “așa e ea”.
— Simplu pentru tine.
— Știu.
— Eu nu mă întorc ca peste o săptămână să fim exact de unde am plecat.
— Nici nu vreau.
— Atunci sunt niște lucruri care se schimbă.
Le-am spus clar.
Rodica nu mai avea cheia.
Vizitele se anunțau.
Banii noștri nu se mai discutau cu ea.
Deciziile despre Matei le luam noi doi.
Iar dacă Rodica avea ceva de spus despre mine, Cătălin nu mai răspundea cu “așa e ea”.
— Și dacă mama se supără?
— Se poate supăra.
— Știi cum e.
L-am privit.
Cătălin s-a oprit singur.
— Da. Exact.
M-am întors acasă cu Matei în seara următoare.
Dar nu pentru că Cătălin își ceruse scuze.
M-am întors pentru că a doua zi făcuse ceea ce evitase ani întregi.
Se dusese singur la mama lui.
Mi-a povestit conversația abia seara.
— I-am dat cheia înapoi, îmi spuse.
— Și?
— A început să plângă.
Nu m-a surprins.
— Ce a zis?
Cătălin oftă.
— Că după tot ce a făcut pentru noi, tu ai reușit să mă întorci împotriva ei.
— Și tu?
— I-am spus că nu m-ai întors împotriva nimănui.
Apoi a tăcut.
— Și i-am spus că de acum înainte ne sună înainte să vină.
— Cum a primit asta?
— Prost.
Am râs fără să vreau.
— A zis că o dau afară din viața mea pentru nevastă.
— Și ce i-ai răspuns?
Cătălin mă privi.
— “Nu te dau afară din viața mea, mamă. Te scot din căsnicia mea.”
Am rămas tăcută.
Era prima dată când îl auzeam spunând atât de limpede ceea ce încercasem eu să-i explic ani întregi.
Rodica n-a venit două săptămâni.
Nici n-a sunat.
Cătălin era afectat, dar nu s-a dus să-i ceară iertare.
Apoi, într-o sâmbătă dimineață, a sunat interfonul.
— Cine e? am întrebat.
Vocea Rodicăi veni din aparat.
— Eu. Pot să urc?
M-am uitat la Cătălin.
El nu spuse nimic.
Decizia era a noastră.
— Da, am răspuns.
Câteva minute mai târziu, Rodica era în fața ușii.
Fără cheie.
I-am deschis.
— Bună dimineața.
— Bună dimineața.
A intrat și s-a descălțat.
Matei a venit alergând.
— Bunica!
Fața ei s-a luminat.
— Ce faci, puiule?
În sufragerie a văzut costumul pentru serbare.
Același pe care îl criticase.
— Tot pe ăsta îl poartă?
— Da, spuse Cătălin înaintea mea. Ăsta i-a plăcut.
Rodica își strânse buzele.
Pentru o clipă am știut exact ce urma.
— Dar nu era mai bine să…
Se opri.
Se uită la mine.
Apoi la Cătălin.
— Nimic. E frumos.
Matei zâmbi.
— Vrei să-l vezi pe mine?
— Sigur.
Și fugi în cameră să se schimbe.
Rodica rămase lângă canapea.
— Andreea…
M-am uitat la ea.
— Știu că am exagerat.
N-am răspuns.
— Eu am crezut că vă ajut.
— Uneori ne-ați ajutat.
— Și alteori?
— Alteori ne-ați făcut să simțim că trebuie să vă cerem voie pentru propria viață.
Rodica nu se apără.
— Mi-a fost greu când Cătălin a plecat de acasă. După aceea, când v-am ajutat cu apartamentul… probabil am simțit că încă aveți nevoie de mine.
— Avem nevoie de dumneavoastră în viața noastră. Matei are nevoie de bunica lui.
Am făcut o pauză.
— Dar nu avem nevoie de încă un părinte în căsnicia noastră.
A dat încet din cap.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu s-au șters anii aceia într-o dimineață.
Dar Rodica a început să sune înainte să vină.
La început aproape demonstrativ:
— Pot să trec mâine la patru?
Mai târziu a devenit firesc.
Au existat și scăpări.
Într-o zi a deschis frigiderul și a întrebat:
— Cât ați dat pe…
S-a oprit singură.
— Nu contează.
Cătălin a râs.
— Progres.
Rodica i-a aruncat o privire urâtă, apoi a început și ea să râdă.
Cel mai mult s-a schimbat însă Cătălin.
Într-o seară, mama lui a comentat că Matei petrece prea mult timp cu o anumită jucărie.
Înainte să apuc eu să răspund, Cătălin a spus:
— Mamă, lasă-ne pe noi să hotărâm.
Fără ceartă.
Fără explicații interminabile.
Rodica a tăcut.
Atât de simplu fusese.
În seara aceea, după ce a plecat, am găsit cheia ei veche într-un sertar din bucătărie.
Am luat-o în palmă.
Cătălin m-a văzut.
— Ce faci cu ea?
— Nimic.
Am pus-o la loc.
Nu cheia fusese vreodată adevărata problemă.
Problema fusese că nimeni nu avusese curajul să spună unde se termină dreptul Rodicăi de a ajuta și unde începea dreptul nostru de a ne conduce singuri viața.
Ea ne ajutase să cumpărăm apartamentul.
Pentru asta îi voi fi întotdeauna recunoscătoare.
Dar ajutorul nu cumpără autoritate.
Nu cumpără dreptul de a controla.
Și, mai ales, nu cumpără cheia unei căsnicii.
Pe aceea trebuie s-o păstreze cei doi oameni care trăiesc în ea.