Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Cătălin m-a sunat la 7:18 dimineața.
O dată.
De două ori.
Apoi telefonul n-a mai tăcut.
Eram într-o pensiune mică din Brașov, cu trolerul lângă pat și laptopul deschis în fața mea. La al șaptelea apel, am răspuns.
— Ce înseamnă plicul ăsta?
Nici “Unde ești?”, nici “Cum te simți?”
Plicul.
— Înseamnă exact ce scrie pe el.
— Irina, ce sunt extrasele astea? Ce încerci să faci?
— Eu? Nimic. Tu ar trebui să-mi explici ce ați făcut voi.
Se lăsă liniștea.
— Mama a avut nevoie de bani.
— Știu.
— Atunci care e problema?
Am deschis dosarul de pe laptop.
— Problema este că, în ultimele opt luni, din firmă au plecat către mama ta aproape 64.000 de lei. Eu știam de mai puțin de jumătate.
Cătălin nu răspunse.
— Unele plăți sunt trecute drept avansuri pentru materiale, am continuat. Altele drept cheltuieli administrative. Dar banii au ajuns la ea. De ce?
— Îți explic când vii acasă.
— Explică-mi acum.
— Nu discut așa ceva la telefon.
— Atunci discutăm prin avocat.
Vocea lui se schimbă.
— Ce avocat?
— Al meu.
— Ai înnebunit? Pentru o ceartă cu mama?
Am închis ochii.
Chiar și acum, pentru el tot asta era.
“O ceartă cu mama.”
— Cătălin, mama ta m-a trimis la spital.
— Nu te-a “trimis”. Te-a dus la spital.
Am rămas mută.
— Și mi-a spus că ai exagerat totul, continuă el. Că ai provocat-o și că după aceea ai început să faci pe victima.
— Iar tu ai crezut-o.
— Este mama mea.
— Iar eu sunt soția ta.
N-a răspuns.
— Sau eram, am adăugat.
— Nu lua decizii când ești nervoasă.
— Nu sunt nervoasă. Tocmai asta ar trebui să te sperie.
Am închis.
În aceeași dimineață am mers la un avocat.
Nu voiam răzbunare. Nu voiam să-l las pe Cătălin fără nimic și nici să transform firma în câmp de luptă.
Voiam să știu exact ce era al meu și ce se întâmplase cu banii.
Răspunsul a venit mai repede decât mă așteptam.
Firma nu era “firma lui Cătălin”.
Patruzeci la sută îmi aparținea legal.
Capitalul cu care începuserăm provenise în mare parte din banii mei, iar actele pe care Cătălin aproape că uitase că le semnase erau foarte clare.
Mai mult, timp de nouă ani lucrasem efectiv în companie.
Contracte. Facturi. Salarii. Furnizori. Plăți. Clienți.
Nu fusesem “soția patronului”.
Fusesem unul dintre oamenii care construiseră afacerea.
Când avocatul termină de verificat documentele, mă privi.
— Nu poate lua decizii importante privind partea dumneavoastră fără dumneavoastră.
Pentru prima dată după noaptea precedentă, am respirat normal.
Nu pentru că puteam să-i fac rău lui Cătălin.
Ci pentru că el nu putea șterge nouă ani din viața mea doar spunând că firma era a lui.
În următoarele zile am aflat și restul.
Doina îi ceruse bani constant.
Uneori pentru rate.
Alteori pentru renovarea apartamentului ei.
Pentru o vacanță.
Pentru o datorie despre care eu nu știam nimic.
Cătălin aprobase o parte dintre plăți și ascunsese destinația lor în contabilitatea internă ca să nu mă cert cu el.
Dar existau și câteva sume pe care nici el nu le putea explica.
Când a întrebat-o, Doina s-a înfuriat.
— Acum mă verifici și tu?
— Mamă, unde sunt banii?
— După tot ce am făcut pentru tine, îmi ceri socoteală?
Exact aceeași propoziție pe care o auzisem eu în zeci de forme.
Doar că acum era îndreptată spre el.
Trei zile mai târziu, Cătălin mi-a cerut să ne întâlnim.
Am acceptat într-un birou neutru, împreună cu avocatul meu.
Când a intrat, părea că nu dormise.
S-a așezat în fața mea.
— Mama recunoaște că a luat niște bani.
— “Niște”?
— Irina, nu asta contează acum.
Aproape că am zâmbit.
— Atunci ce contează?
— Să nu distrugem tot ce am construit pentru o greșeală.
— A cui greșeală?
— A tuturor.
Am simțit cum mi se răcește privirea.
— Nu. Asta nu o împărțim la trei ca pe nota de la restaurant.
Cătălin oftă.
— Mama a greșit.
— Da.
— Și eu trebuia să te ascult.
— Da.
— Îmi pare rău.
Îl privisem ani întregi ca pe omul lângă care urma să îmbătrânesc.
În acel moment vedeam doar bărbatul care primise vestea că soția lui ajunsese la spital și îi ceruse să se întoarcă acasă ca să-i ceară scuze mamei lui.
— De ce n-ai întrebat dacă sunt bine?
Cătălin își coborî ochii.
— Ce?
— Ai aflat că sunt la spital. De ce nu m-ai întrebat dacă sunt bine?
— Mama mi-a spus că nu era ceva grav.
— Nu te-am întrebat ce ți-a spus mama. Te-am întrebat de ce nu m-ai întrebat pe mine.
Nu avea răspuns.
Și, pentru mine, acela a fost răspunsul.
— Irina, putem repara asta.
— Banii, poate.
— Și noi.
Am clătinat din cap.
— Nu banii m-au făcut să plec.
— Atunci ce?
M-am uitat direct la el.
— Am ajuns la spital după o confruntare cu mama ta. Ea a mințit despre ce se întâmplase. Iar tu, fără să-mi auzi măcar vocea, ai hotărât că eu trebuie să-mi cer scuze.
Cătălin își frecă fruntea.
— Am fost prost.
— Ai făcut o alegere.
— Pentru că e mama mea!
— Exact.
Am lăsat câteva secunde să treacă.
— Și eu eram soția ta.
Asta l-a făcut să tacă.
Separarea n-a fost spectaculoasă.
N-a rămas nimeni pe drumuri.
N-am golit conturi și n-am încercat să distrug firma pentru care muncisem și eu aproape un deceniu.
Am făcut exact ceea ce Cătălin și Doina nu se așteptaseră să fac.
Am lăsat actele să vorbească.
Plățile nejustificate au fost verificate, iar Doina a fost obligată să restituie sumele pe care nu le putea justifica. Accesul ei la orice cont sau document al firmei a încetat definitiv.
Cătălin și-a păstrat partea lui.
Eu mi-am păstrat partea mea.
După câteva luni, am ajuns la o înțelegere prin care el mi-a cumpărat participația la firmă la valoarea stabilită independent.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai aveam niciun cont comun cu familia lui.
Cu Doina n-am mai vorbit.
A încercat o singură dată.
Mi-a trimis un mesaj lung în care spunea că “în orice familie se întâmplă lucruri la nervi” și că eu distrusesem o căsnicie pentru că nu știam să iert.
L-am citit până la capăt.
Apoi l-am șters.
Nu pentru că o iertasem.
Și nici pentru că voiam să mă răzbun.
Pur și simplu nu mai aveam nimic de discutat.
La șase luni după noaptea aceea, m-am mutat într-un apartament mai mic, într-un cartier liniștit din Brașov.
În prima seară am despachetat singură.
Nu aveam sufrageria mare de înainte.
Nu aveam mobila aleasă împreună cu Cătălin.
Nu aveam fotografiile noastre pe pereți.
Dar aveam ceva ce nu mai simțisem de mult.
Liniște.
În timp ce goleam ultima geantă, am găsit într-un buzunar cheia vechiului apartament.
Probabil o pusesem acolo fără să-mi dau seama.
Am ținut-o câteva secunde în palmă.
Telefonul a vibrat pe masă.
Cătălin.
Nu mă mai sunase de aproape o lună.
Am privit numele de pe ecran până când apelul s-a oprit.
Apoi am pus cheia într-un sertar și am deschis geamul.
Aerul rece de seară a intrat în cameră.
În noaptea în care plecasem, crezusem că ies din apartamentul acela cu un singur troler și las în urmă aproape tot ce construisem în nouă ani.
Mă înșelasem.
Casa, firma, banii puteau fi împărțiți prin acte.
Dar exista ceva ce nu mai eram dispusă să împart cu nimeni.
Dreptul de a hotărî ce accept în propria mea viață.