Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Pentru că trebuia să mă asigur că tu nu poți ajunge la ei.”
Am rămas cu extrasul în mână.
Cătălin nu spusese “să nu-i cheltuim”.
Nu spusese “să avem bani pentru zile grele”.
Spusese “tu”.
“De mine îi ascundeai?”
“Nu îi ascundeam.”
“Sunt într-un cont pe numele fratelui tău.”
“Pentru că așa era mai simplu.”
“Mai simplu pentru cine?”
A întins din nou mâna după acte.
“Alina, dă-mi hârtiile și hai să terminăm circul.”
Le-am strâns la piept.
“Nu.”
Cred că era prima dată în doisprezece ani când îi spuneam “nu” fără să adaug imediat o explicație.
S-a uitat la mine de parcă tocmai îl insultasem.
“Ce vrei să faci cu ele?”
“Să înțeleg unde sunt banii familiei mele.”
“Ți-am spus.”
“Nu. Mi-ai spus că ai avut motive să-i pui pe numele lui Sorin.”
Cătălin și-a scos geaca și a aruncat-o pe scaun.
“Dacă știai că avem aproape cincizeci de mii puși deoparte, în șase luni nu mai rămânea nimic.”
“Pe ce îi cheltuiam?”
“Pe toate prostiile.”
“Spune-mi una.”
“Nu începe.”
“Spune-mi o prostie.”
A ridicat vocea.
“Haine. Mâncare. Lucruri pentru copii. Mereu apare ceva.”
M-am uitat la el.
“Lucruri pentru copii.”
“Știi foarte bine ce vreau să spun.”
“Nu. Vreau să aud.”
A arătat spre plicurile de pe pat.
“Economiile sunt economii. Nu te apuci de ele pentru că Vlad vrea niște adidași sau pentru că tu vrei fructe care costă douăzeci de lei kilogramul.”
Atunci mi-am amintit de struguri.
Cu două săptămâni înainte îi pusesem în coș.
Cătălin îi scosese.
“Nouăsprezece lei kilogramul? Lasă-i acolo.”
Copiii erau lângă noi.
Mara întrebase:
“Nu mai luăm?”
Iar eu îi spusesem că avem acasă mere.
În sertarul din dormitor erau mii de lei.
“Și banii mei din cozonaci?”
“I-ai făcut în casa asta.”
Am crezut că n-am auzit bine.
“Ce?”
“Ai folosit curent, gaz, ingrediente. Eu am cumpărat cuptorul.”
“Deci nici banii pe care îi muncesc eu nu sunt ai mei?”
“Nu răstălmăci.”
“Dar banii pe care îi pui tu în contul lui Sorin sunt ai tăi?”
“Îi pun pentru noi!”
“Atunci de ce eu nu pot ajunge la ei?”
A tăcut.
“De ce, Cătălin?”
Pentru câteva secunde s-a auzit doar televizorul din sufragerie.
Apoi a spus:
“Pentru că tu nu știi să te controlezi.”
Atât.
N-am mai avut nevoie de altă explicație.
În mintea lui, nu eram soția cu care construise o familie.
Eram cineva căruia trebuia să-i dea bani cu porția.
“Vreau să văd tot.”
“Ce tot?”
“Cât ai strâns. De când. Cât ai trimis la Sorin. Tot.”
“Nu ai nevoie.”
“Ba da.”
“Nu.”
M-am uitat la el.
Și aproape că m-a bufnit râsul.
Tocmai îmi răspunsese așa cum îi răspundea lui Vlad când cerea încă zece minute la calculator.
“Nu.”
De parcă eram copilul lui.
Am pus extrasele pe pat și am ieșit din cameră.
În noaptea aceea n-am mai discutat.
Dar nici n-am dormit.
Dimineață, după ce Cătălin a plecat la serviciu, l-am sunat pe Sorin.
A răspuns vesel.
“Ce faci, cumnată?”
“Am găsit contul.”
Tăcere.
Nici măcar nu trebuia să explic care.
“Alina…”
“Câți bani ai ai lui Cătălin?”
“Mai bine vorbești cu el.”
“Am vorbit.”
“Atunci știi.”
“Nu. Știu doar că există un cont pe numele tău.”
Sorin a oftat.
“Nu vreau să mă bag între voi.”
“Ești deja între noi. Pe numele tău sunt banii noștri.”
A urmat o pauză.
“Aproape treizeci și două de mii.”
M-am așezat.
“Pe lângă ce am găsit acasă?”
“Ce ai găsit acasă?”
Atunci am înțeles că nici măcar suma de 48.000 nu era totul.
“De când?”
“De vreo trei ani.”
Trei ani.
În trei ani îi cerusem lui Cătălin bani pentru medicamente, rechizite, excursii școlare, ghete, facturi.
De trei ani auzeam:
“Nu ne permitem.”
“Mai așteaptă.”
“Nu e o prioritate.”
“De ce ai acceptat?”, l-am întrebat.
“Pentru că mi-a spus că vreți să strângeți pentru copii.”
“Mi-a spus mie că tu nu trebuie să ai acces direct, că te panichezi și cheltuiești când vezi bani în cont.”
Am închis ochii.
“Știai că eu nu știu de cont?”
“N-am știut de la început.”
“Dar după?”
Sorin a tăcut.
“Ai știut.”
“Mi-a spus să nu mă bag în căsnicia voastră.”
Mi-am amintit mesajul.
“Să nu afle iar Alina.”
“Ce înseamnă «iar»?”
“Alina…”
“Ce am mai fost aproape să aflu?”
A ezitat.
“Anul trecut ai văzut o notificare de la bancă pe telefonul lui. După aia m-a sunat și mi-a spus să nu-i mai trimit nimic despre cont când e acasă.”
Mi-am amintit.
O notificare de transfer.
Îl întrebasem ce este.
“Niște bani pe care mi-i datora Sorin”, îmi spusese.
Nu Sorin îi datora lui.
Cătălin îi trimitea bani lui Sorin.
Am închis telefonul și m-am dus la dulap.
Nu aveam un plan spectaculos.
N-aveam bani ascunși.
N-aveam un apartament secret.
Aveam câteva sute de lei într-un portofel, două sacoșe mari și o mătușă care îmi spusese cu ani în urmă:
“Dacă vreodată ai nevoie de mine, mă suni.”
Am sunat-o.
“Pot să vin cu copiii la tine câteva zile?”
N-a întrebat de ce.
“Vino.”
Am pus hainele copiilor în două genți.
Actele.
Medicamentele Marei.
Caietele lui Vlad.
Câteva haine pentru mine.
Atât am putut lua.
Când Cătălin a venit acasă, noi nu mai eram acolo.
Prima dată a sunat de șapte ori.
Apoi a scris:
“Unde sunt copiii?”
I-am răspuns:
“Cu mine. Sunt bine.”
“Vino acasă.”
“Nu.”
Apoi:
“Nu face prostii din cauza unor bani.”
N-am răspuns.
După o oră:
“Putem discuta.”
Mai târziu:
“Știi că fără mine nu te descurci.”
Mesajul acela l-am păstrat.
Nu pentru că mă durea.
Pentru că îmi amintea exact de ce plecasem.
La mătușa mea nu era lux.
Avea o casă mică la marginea Ploieștiului și ne-a dat camera din spate.
Eu dormeam cu Mara într-un pat, Vlad pe o canapea extensibilă.
În prima săptămână mi-a fost rușine de fiecare dată când mătușa cumpăra ceva pentru copii.
Apoi mi-am găsit de lucru la o cofetărie.
Nu era salariu mare.
Dar era primul salariu după mulți ani care intra într-un cont la care Cătălin nu avea acces.
La aproape trei săptămâni după ce plecasem, a venit la poartă.
Am ieșit singură.
Avea o sacoșă cu lucrurile copiilor.
“Nu putem continua așa.”
“Știu.”
A părut surprins.
“Atunci vino acasă.”
“Nu asta am spus.”
“Copiii au nevoie de casa lor.”
“Au o casă.”
“Într-o cameră la mătușa ta?”
“Temporar.”
A oftat.
“Uite, am înțeles că ești supărată.”
“Nu sunt supărată.”
“Atunci ce vrei?”
“Acces la toate conturile. Să știu exact ce bani există. Banii mei să intre la mine. Alocațiile copiilor să nu mai dispară într-un cont despre care eu nu știu. Și nicio sumă mutată fără să știm amândoi.”
S-a uitat la mine de parcă îi cerusem ceva absurd.
“Nu poți să-mi impui cum să administrez banii.”
“Atunci nu avem ce discuta.”
Am făcut un pas spre poartă.
“Stai.”
M-am întors.
“Îți fac un card.”
“Ce?”
“Un card separat. Pentru cumpărături. Îți pun lunar o sumă și nu mai trebuie să-mi ceri de fiecare dată.”
Am rămas uitându-mă la el.
Venise să mă convingă că se schimbase.
Și soluția lui era să-mi mărească porția.
“Cătălin, încă nu înțelegi.”
“Ce să înțeleg? Îți dau cardul tău.”
“Nu vreau să-mi dai tu banii mei.”
“Vezi? Cu tine nu se poate discuta.”
Acolo am știut că nu mă voi întoarce.
Au urmat luni grele.
Am început demersurile pentru separare și am cerut ajutor ca să punem în ordine situația copiilor și a banilor.
Cătălin a încercat multă vreme să transforme totul într-o poveste despre o femeie nerecunoscătoare care își distrusese familia “pentru niște economii”.
Eu nu m-am mai obosit să-l conving.
Sorin a returnat banii pe care îi ținuse în cont, după ce situația a fost lămurită.
Partea care îmi revenea mie și copiilor n-a rezolvat viața peste noapte.
Dar mi-a dat timp.
Am rămas la cofetărie.
După câteva luni am închiriat un apartament mic cu două camere.
Vlad și Mara împărțeau camera.
Eu dormeam în sufragerie.
Nu era locuința pe care mi-o imaginasem la aproape patruzeci de ani.
Dar cheia era la mine.
Într-o după-amiază, după ce mi-am primit salariul, am mers cu Vlad să-i cumpărăm rechizite.
A ales două caiete mai bune, un bloc de desen și un set de carioci.
Apoi a văzut prețurile.
A pus unul dintre caiete înapoi.
“De ce?”
S-a uitat la mine.
“Ăsta e mai scump.”
“Îți place?”
A dat din cap.
“Atunci ia-l.”
“Mami, sigur?”
“Sigur.”
La casă am plătit cu cardul meu.
Casiera mi-a întins bonul.
L-am luat și l-am băgat în geantă.
Din reflex.
Am făcut câțiva pași.
Apoi m-am oprit.
Vlad s-a uitat la mine.
“Ce-ai uitat?”
“Nimic.”
Am scos bonul din geantă, l-am mototolit și l-am aruncat în coșul de lângă ieșire.
Pentru prima dată după doisprezece ani, nu trebuia să-l arăt nimănui.