Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Dacă îți spuneam adevărul de la început, n-ai fi fost de acord.”
Mama a spus-o atât de simplu, încât pentru câteva secunde nimeni n-a mai scos un cuvânt.
“Exact”, am răspuns. “Și pentru că știai că n-aș fi fost de acord, ai decis că părerea mea nu mai contează.”
“Nu răstălmăci.”
“Ce răstălmăcesc? Ai dat apartamentul meu altcuiva, ai schimbat yala și m-ai mințit opt luni.”
“Lavinia nu e altcineva. E sora ta.”
“Atunci trebuia să-i dau eu voie. Nu tu.”
Lavinia s-a ridicat de pe canapea.
“Bine. Am înțeles. Suntem niște nenorociți. Ești mulțumit?”
“Nu.”
“Atunci ce vrei?”
M-am uitat în jur.
La lucrurile lor.
La apartamentul pentru care muncisem ani întregi și în care eu ajunsesem să stau cu trolerul lângă ușă.
“Vreau să vă mutați.”
Mama a tresărit.
“Rareș!”
“Nu astăzi. Aveți două săptămâni.”
Lavinia s-a uitat la mine de parcă o lovisem.
“Două săptămâni? Cu un copil?”
“De opt luni știați că mă întorc.”
“Nu aveam bani de chirie!”
“Și eu ce trebuia să fac? Să rămân în Belgia ca să aveți voi unde locui?”
Cătălin s-a ridicat.
“Eu zic să te calmezi puțin.”
M-am întors spre el.
“Tu nu zici nimic.”
“Stau aici de opt luni.”
“Știu. Tocmai asta discutăm.”
“Și am băgat bani în apartament.”
Asta era nouă.
“Ce bani?”
“Am reparat una-alta. Am schimbat bateria la baie. Am zugrăvit camera copilului. Yala am plătit-o eu.”
Am privit-o pe Lavinia.
“Camera copilului?”
A coborât ochii.
Am mers direct spre camera mică.
Era încăperea în care îmi ținusem biroul și câteva cutii cu lucrurile pe care nu le luasem în Belgia.
Acum pereții erau vopsiți într-o culoare deschisă. Erau jucării, un dulăpior, un covor cu animale.
Biroul nu mai era acolo.
M-am oprit.
“Unde e biroul?”
Nimeni n-a răspuns.
M-am întors.
“Lavinia, unde e biroul?”
“Care birou?”
Am simțit că își bate joc de mine.
“Biroul lui tata.”
Mama a intrat după mine.
“Rareș, era vechi.”
“Unde este?”
Lavinia și-a frecat palmele.
“Nu încăpea.”
“Unde este?”
“L-am dat.”
Am rămas cu ochii la ea.
“Cum adică l-ai dat?”
“Unei familii. Nu l-am aruncat.”
Mi-am întors privirea spre mama.
“Știai?”
“Era doar o mobilă.”
“Era biroul lui tata.”
Tata murise cu patru ani înainte să plec eu în Belgia.
Nu păstrasem multe lucruri de la el.
Un ceas.
Câteva fotografii.
Și biroul acela mic la care mă ajutase să învăț pentru bac.
Îl reparaserăm împreună într-o vară.
Mama știa.
“Nu puteam să ținem toate vechiturile numai pentru că au fost ale tatălui tău.”
Am râs scurt.
“Nu trebuia să ții nimic. Trebuia doar să nu dai ce nu era al tău.”
Lavinia s-a enervat.
“Și unde voiai să pun pătuțul?”
Am întors capul spre ea.
“Nu știu, Lavinia. Pentru că eu n-am decis să-ți cresc copilul în apartamentul meu.”
A început iar să plângă.
Mama s-a repezit imediat:
“Vezi cum vorbești?”
“Da. Aud foarte bine.”
“Te-ai întors de câteva ore și ai reușit să-ți faci sora să plângă.”
“Eu am schimbat yala?”
“Rareș…”
“Eu am mințit opt luni?”
“Ajunge!”
“Eu am dat lucrurile altuia fără să întreb?”
Mama a tăcut.
M-am întors în sufragerie.
“Două săptămâni.”
Cătălin a venit după mine.
“Și dacă nu găsim?”
“Atunci trebuia să începeți să căutați acum opt luni.”
“Ușor pentru tine să vorbești. Tu vii cu bani din Belgia.”
Asta m-a făcut să mă întorc.
“Crezi că în Belgia îmi dădea cineva bani la aeroport?”
“N-am spus asta.”
“Am dormit doi ani cu trei bărbați într-un apartament ca să pot pune bani deoparte. Am lucrat nopți. Am lucrat duminici. Am venit acasă de două ori în șase ani.”
Cătălin a ridicat din umeri.
“Și ai apartament. Bravo.”
“Da. Și vreau să locuiesc în el.”
Am luat trolerul.
Mama s-a uitat surprinsă.
“Unde pleci?”
“La hotel.”
“De ce?”
M-am uitat la ea.
“Pentru că momentan nu pot intra cu cheia în propria casă.”
N-a mai spus nimic.
În următoarele zile au început telefoanele.
Mama prima.
“Mai dă-le o lună.”
Apoi Lavinia.
“Am găsit ceva, dar ne cer garanție.”
Apoi din nou mama.
“Pot să-ți dau eu banii, numai nu-i scoate acum.”
“Din ce bani?”
A tăcut.
“Din banii pe care ți-i trimiteam eu?”
S-a supărat și mi-a închis.
În a șasea zi, Cătălin mi-a trimis un mesaj:
“Am găsit chirie. Ne mutăm până vineri.”
M-am dus în apartament sâmbătă dimineață.
Erau cutii peste tot.
Lavinia împacheta în dormitor.
Cătălin desfăcea pătuțul.
Mama stătea în bucătărie și mă privea de parcă venisem să evacuez niște străini.
Lavinia m-a văzut și a spus:
“Sper că ești mulțumit.”
“Nu sunt.”
“Atunci de ce faci asta?”
M-am uitat la ea.
“Pentru că dacă nu puneam o limită acum, peste un an tot eu eram omul rău când vă ceream casa înapoi.”
“Nu ți-a luat nimeni casa.”
Am scos cheia veche din buzunar și am pus-o pe masă.
“Cheia mea nu deschidea ușa.”
N-a mai răspuns.
Când au terminat, Cătălin mi-a întins două chei.
“Atâtea sunt.”
Am luat una.
“Cealaltă?”
“A Laviniei.”
“Mai există copii?”
“Nu.”
Mama s-a uitat spre geam.
Am observat.
“Mamă?”
“Ce?”
“Ai și tu cheie?”
“Doar pentru urgențe.”
Am întins mâna.
“Rareș, hai să nu exagerăm.”
“Cheia.”
“Eu sunt mama ta.”
“Știu.”
“Și dacă se sparge o țeavă când nu ești acasă?”
“Sun un instalator.”
“Și dacă pățești ceva?”
“Mamă. Cheia.”
A scos-o din geantă și a pus-o pe masă.
Era a treia copie despre care nu știam.
În după-amiaza aceea am chemat un lăcătuș.
Am schimbat din nou yala.
De data asta am păstrat toate cheile.
Nu pentru că mă temeam că se întorc.
Ci pentru că începusem să înțeleg cât de normal li se păruse tuturor să decidă ce se întâmplă cu lucrurile mele.
Cu banii mei.
Cu apartamentul meu.
Cu timpul meu.
Am căutat și biroul lui tata.
Lavinia își amintea familia căreia i-l dăduse. Am reușit să dau de ei.
Nu i-am cerut să mi-l dea înapoi. Oamenii nu aveau nicio vină și îl foloseau pentru băiatul lor.
Mi-au trimis doar o fotografie.
Era același birou.
Pe marginea din dreapta se vedea încă mica urmă pe care o făcusem cu șurubelnița când aveam șaptesprezece ani.
Am păstrat fotografia.
Cu Lavinia n-am vorbit aproape o lună.
Cu mama, aproape două.
Nu mi-am cerut scuze.
Nici ele.
Apoi, într-o duminică, mama m-a sunat.
“Pot să vin?”
Nu “Vin până la tine.”
Nu “Deschide că sunt jos.”
“Pot să vin?”
Am observat diferența.
“Da.”
A venit cu o tavă de plăcintă.
Când a ajuns la ușă, a apăsat clanța din reflex.
Era încuiat.
Apoi a sunat.
Am deschis.
Privirea i-a coborât imediat spre yală.
“Ai schimbat-o iar?”
“Da.”
A rămas câteva secunde în prag.
“Și eu nu mai primesc cheie?”
“Nu.”
A strâns tava puțin mai tare.
“Dar sunt mama ta.”
“Știu.”
M-am dat într-o parte și am deschis ușa mai larg.
“De asta ți-am deschis.”