Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 “Da. Cheia rămâne la mama.”
Am rămas câteva secunde uitându-mă la Vlad.
Rareș dormea în dormitor. În casă era liniște. Atât de liniște încât auzeam frigiderul pornind în bucătărie.
“Bine”, am spus.
Vlad s-a uitat surprins la mine.
“Bine?”
“Da.”
M-am dus în dormitor și am scos geanta mare de voiaj din dulap.
A venit după mine.
“Ce faci?”
“Îmi iau câteva lucruri.”
“Andreea, hai să nu facem circ.”
Am pus în geantă haine pentru Rareș, scutece, două body-uri și încărcătorul telefonului.
“Nu fac circ.”
“Și unde pleci?”
“La sora mea.”
“Cu copilul?”
M-am întors spre el.
“Da, Vlad. Cu copilul nostru de patru luni.”
“Nu poți să pleci de fiecare dată când ne certăm.”
“Nu plec pentru că ne-am certat. Plec pentru că în casa asta există o persoană care poate intra oricând, iar tu tocmai mi-ai spus că preferi să păstreze cheia.”
“Este mama mea.”
“Știu cine este.”
“Și dacă avem o urgență?”
“Astăzi dormeam. A intrat, a deschis geamurile, a pornit aspiratorul și a mutat copilul fără să știu. Iar când i-am cerut cheia, a refuzat. Asta nu e urgență.”
Vlad s-a așezat pe marginea patului.
“Mai stai puțin. Vorbim.”
“Am vorbit.”
Am închis geanta.
“Nu mă întorc până când cheia nu mai e la mama ta.”
A doua zi dimineață m-a sunat.
“Te-ai liniștit?”
Mi-a venit să închid.
“Tu?”
“Am vorbit cu mama.”
“Și?”
“E foarte afectată.”
“Vlad, eu te-am întrebat despre cheie.”
A tăcut.
“Poate ar fi bine să vă lăsați amândouă câteva zile să vă calmați.”
“Amândouă?”
“Știi ce vreau să spun.”
“Da. Din păcate, știu.”
Am închis.
În după-amiaza aceea, Vlad era singur acasă.
Mai târziu mi-a povestit chiar el ce s-a întâmplat.
Era în bucătărie când a auzit cheia în yală.
Marioara a intrat cu două sacoșe.
Nu sunase.
Nu trimisese mesaj.
Nimic.
“Ce faci, mamă?”
“Ți-am adus mâncare. Doar nu te las nemâncat acum.”
“De ce n-ai sunat?”
Marioara s-a oprit.
“Acum trebuie să te sun și pe tine?”
Vlad n-a răspuns.
Ea și-a scos pantofii, a intrat în bucătărie și a început să desfacă sacoșele.
“Ți-am făcut ciorbă. Și niște șnițele. Cine știe când se întoarce doamna.”
“Mamă.”
“Ce?”
“Nu vorbi așa despre Andreea.”
Marioara a trântit capacul unei caserole.
“Eu sunt de vină acum?”
“Nu asta am spus.”
“De când a apărut ea, numai reguli. Nu veni, nu spune, nu pune mâna, nu lua copilul. Parcă sunt o străină.”
Vlad i-a spus să lase mâncarea și să se așeze.
Marioara, în schimb, a intrat în sufragerie.
A văzut o pătură pe canapea și a luat-o.
“Asta trebuie spălată.”
“Mamă, las-o.”
“A prins miros.”
“Las-o acolo.”
A pus-o jos, supărată.
Apoi s-a dus spre dormitor.
Vlad a oprit-o.
“Unde mergi?”
“Să văd dacă Andreea a luat toate lucrurile copilului.”
“Nu intra.”
Marioara s-a întors spre el.
“Poftim?”
“Nu intra în dormitor.”
“Vlad, te-am crescut.”
“Știu.”
“Ți-am spălat fundul și acum îmi spui că n-am voie să intru într-o cameră?”
Atunci, mi-a spus Vlad, a auzit pentru prima dată lucrurile pe care eu încercasem să i le explic de luni întregi.
Nu pentru că Marioara se schimbase.
Ci pentru că, de data asta, nu mai eram eu acolo ca să fiu ținta.
“Mamă, dă-mi cheia.”
A râs.
“Nu începe și tu.”
“Cheia.”
“Ți-a băgat prostii în cap.”
“Nu. Tocmai ai intrat fără să mă anunți după ce ieri ne-am certat exact din cauza asta.”
“Am venit la copilul meu.”
“Copilul tău are treizeci și doi de ani.”
Marioara s-a înroșit.
“Foarte frumos. Deci acum sunt dată afară și de propriul băiat.”
“Nu te dau afară. Îți cer cheia.”
“Nu.”
Același “nu” pe care mi-l spusese mie.
Vlad a încercat să nu ridice vocea.
“Mamă, apartamentul ăsta este casa mea și a Andreei.”
“Și eu ce sunt?”
“Mama mea.”
“Atunci?”
“Atunci mă suni înainte să vii.”
Marioara și-a luat geanta.
“Nu-mi vine să cred.”
“Cheia.”
“Nu ți-o dau.”
Și a plecat cu ea.
Vlad m-a sunat după zece minute.
“Acum înțeleg.”
Nu i-am făcut viața ușoară.
“Ce înțelegi?”
“De ce tresăreai când auzeai cheia.”
Am tăcut.
“Mi-a făcut exact același lucru.”
“Vlad, ție ți l-a făcut o dată.”
Și-a coborât vocea.
“Știu.”
“Eu îți spun de luni întregi.”
“Știu.”
“Și de fiecare dată mi-ai spus că exagerez.”
“Știu.”
A fost primul moment în care nu a pus un “dar” după.
“Ce faci acum?” l-am întrebat.
“Mâine schimb yala.”
“Nu pentru că ți-am cerut eu.”
“Nu. Pentru că mama nu vrea să dea cheia înapoi.”
A doua zi mi-a trimis o fotografie.
O yală nouă.
Apoi a venit la sora mea și mi-a adus una dintre chei.
“Există trei”, mi-a spus. “Una la mine, una la tine și una rămâne în sertar. Atât.”
Nu m-am întors imediat.
Am vrut să văd dacă înțelesese doar problema cu cheia sau problema dintre noi.
În următoarele zile, Marioara a început telefoanele.
Mai întâi la Vlad.
Apoi la cumnata mea.
După aceea la o mătușă.
În mai puțin de o săptămână, jumătate din familie știa că “Andreea i-a interzis Marioarei să-și vadă nepotul”.
Numai că eu nu spusesem niciodată asta.
La masa de duminică, mătușa lui Vlad a întrebat:
“Chiar nu mai are voie Marioara să vină la voi?”
Am pus furculița jos.
“Are voie.”
Marioara m-a privit.
“Atunci dă-mi cheia.”
“Nu.”
“Vezi?”
“Nu. Tocmai asta e diferența. Poți veni. Dar nu poți intra când vrei.”
Marioara s-a uitat la Vlad.
“Spune și tu ceva.”
Și atunci am văzut dacă se schimbase cu adevărat.
Vlad și-a lăsat paharul pe masă.
“Mama, Andreea are dreptate.”
Marioara a rămas cu gura întredeschisă.
“Poftim?”
“Nu mai primești cheie.”
“Pentru ea îmi faci mie asta?”
“Nu.”
Vlad s-a uitat direct la ea.
“Fac asta pentru casa mea.”
“Eu sunt mama ta.”
“Știu.”
“Atunci alege.”
Masa a amuțit.
Marioara a continuat:
“Ori sunt mama ta, ori mă tratezi ca pe o străină care trebuie să ceară voie să intre.”
Vlad a stat câteva secunde fără să spună nimic.
“Nu trebuie să aleg între tine și soția mea.”
“Ba văd că trebuie.”
“Nu. Tu mă obligi să aleg între liniștea din casa mea și cheia ta.”
Marioara s-a ridicat de la masă și a plecat.
Nu s-a rezolvat totul în ziua aceea.
Nici pe departe.
Am revenit acasă cu Rareș, dar au urmat săptămâni în care Marioara a vorbit puțin cu noi.
Când venea, mai scăpa câte o înțepătură.
“Pe Vlad îl îmbrăcam mai gros.”
Sau:
“Eu nu l-aș obișnui atât în brațe.”
Dar Vlad nu mai spunea:
“Las-o, așa e ea.”
Spunea:
“Mamă, am discutat.”
Și atât.
Într-o după-amiază, la aproape două luni după scandal, eram în sufragerie cu Rareș când s-a auzit soneria.
Am tresărit.
Reflex.
Vlad m-a privit și s-a ridicat.
S-a uitat pe vizor.
“Mama.”
A deschis.
Marioara stătea pe hol cu o sacoșă mică în mână.
Nu încercase clanța.
Nu intrase.
Aștepta.
“Pot să intru?” a întrebat.
Vlad s-a uitat spre mine.
Am dat din cap.
“Da.”
Marioara a intrat și și-a lăsat geanta în hol.
Când l-a văzut pe Rareș în brațele mele, fața i s-a schimbat imediat.
S-a apropiat.
Și-a ridicat brațele din reflex.
Apoi s-a oprit.
S-a uitat la mine.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
“Pot să-l iau?”
Era aceeași femeie.
Aceeași bunică.
Aceeași soacră care probabil avea să mai creadă de o mie de ori că știe mai bine decât mine.
Dar de data asta stătea în casa mea și aștepta răspunsul meu.
I l-am întins pe Rareș.
“Da.”