Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 “Ce-i asta?”
Monica a scos prima foaie complet din plic.
“Răspunsul meu la factură.”
“Ce răspuns? Mi-ai scris că ai cei 6.800 de lei.”
“Am scris că am plicul cu cei 6.800 de lei. Factura ta este înăuntru.”
S-a uitat la mine de parcă tocmai îi făcusem o glumă proastă.
“Cristina, n-am chef de prostii.”
“Nici eu. De asta am dat câteva telefoane ieri.”
A coborât privirea spre hârtie.
Era o notificare simplă, în care precizam că nu comandasem lucrarea, nu îmi dădusem acordul pentru vopsirea gardului și nu acceptam să plătesc factura.
Monica a pufnit.
“Poți să scrii ce vrei pe o foaie. Firma și-a făcut treaba.”
“Știu. Am vorbit cu ei.”
Pentru prima dată, expresia ei s-a schimbat.
“Cu cine?”
“Cu firma care ți-a vopsit gardul meu.”
“Și ce treabă ai tu cu ei?”
“Destul de multă, având în vedere că oamenii lor au intrat în curtea mea.”
Monica a scos repede a doua foaie.
Era copia mesajului primit de la reprezentantul firmei după discuția noastră.
Îi sunasem duminică dimineață.
La început, omul fusese convins că este o neînțelegere.
“Doamnă, lucrarea a fost comandată și achitată.”
“De cine?”
Mi-a spus numele Monicăi.
“Și cine v-a spus că gardul îi aparține?”
A urmat o pauză.
“Doamna care a comandat lucrarea.”
“V-a spus că este proprietara?”
“Ne-a spus că se ocupă ea și că avem permisiunea să lucrăm pe ambele părți.”
“Și cum ați intrat în curtea mea?”
“Ni s-a indicat accesul prin poarta laterală.”
A trebuit să mă așez când am auzit asta.
Monica nu doar comandase lucrarea.
Le spusese unor oameni că pot intra pe proprietatea noastră.
Firma își ceruse scuze și îmi ceruse documentele care arătau unde se află limita proprietății, pentru a clarifica situația.
Monica terminase de citit.
“Ei încearcă acum să dea vina pe mine.”
“Nu. Ei spun ce le-ai spus tu.”
“Le-am spus că gardul trebuie vopsit.”
“Nu asta scrie.”
“Nu-mi pasă ce scrie.”
“Atunci poate te interesează a treia foaie.”
A scos-o.
Era copia planului cadastral pe care îl primisem când cumpăraserăm casa.
Gardul se afla integral pe proprietatea noastră.
Monica l-a privit câteva secunde.
“Știam că e gardul vostru.”
“Știu că știai.”
“Atunci pentru ce mi-ai pus asta aici?”
“Pentru că firma nu știa.”
A ridicat capul.
“Eu am vrut doar să arate bine!”
“Atunci trebuia să-ți vopsești gardul tău.”
“Gardul meu deja arată bine.”
“Excelent. Data viitoare ocupă-te de el.”
A strâns foile.
“Nu poți să-i obligi să schimbe culoarea doar pentru că te-ai trezit tu nervoasă după vacanță.”
“N-am de gând să te conving pe tine de nimic.”
“Verdele se potrivește perfect.”
“Cu ce?”
A arătat spre casa ei.
“Cu casa mea!”
A spus-o atât de repede încât pentru o secundă nici ea nu și-a dat seama ce tocmai recunoscuse.
M-am uitat la tâmplăria ei verde.
Apoi la gardul meu verde.
“Exact.”
Monica a strâns buzele.
“Nu asta am vrut să spun.”
“Ba exact asta ai vrut să spui.”
“Toată zona arată mai îngrijit.”
“Monica, ai plătit 6.800 de lei ca să-mi asortezi proprietatea la casa ta.”
“Și arată mai bine!”
“Pentru tine.”
“Și pentru voi, doar că ești prea încăpățânată să recunoști.”
Am întins mâna spre poartă.
“Am terminat.”
“Nu, n-am terminat. Ce fac eu cu banii?”
“Ce bani?”
“Cei 6.800 de lei!”
“Nu știu.”
“Eu am plătit firma!”
“Tu ai chemat-o.”
“Pentru gardul tău!”
“Pe care nu ți-am cerut să-l atingi.”
A făcut un pas spre mine.
“Deci tu chiar ai de gând să mă lași cu toată cheltuiala?”
“Da.”
“Pentru ceva de care beneficiezi tu?”
M-am uitat la gard.
“Eu nu consider că am beneficiat de faptul că niște oameni au intrat în curtea mea și au schimbat ceva fără permisiunea mea.”
Monica și-a băgat foile înapoi în plic.
“Foarte bine. Atunci rămâi cu gardul verde și eu cu banii pierduți.”
“Nu.”
S-a oprit.
“Ce?”
“Aici ajungem la partea pe care n-ai citit-o până la capăt.”
“Care parte?”
“Firma vine mâine.”
A râs.
“Pentru ce?”
“Să vadă gardul.”
“Și?”
“Și să discutăm cum îl readuc la culoarea inițială.”
Fața i s-a schimbat.
“Glumești.”
“Nu.”
“Adică îl faci iar alb?”
“Da.”
“Dar tocmai a fost vopsit!”
“Știu.”
“Cu vopsea bună!”
“Minunat.”
“Cristina, gândește-te puțin! O să arate oribil lângă casa mea.”
M-am uitat la ea.
“Încep să cred că nu ai înțeles absolut nimic.”
“Ba tu nu înțelegi! Eu văd gardul ăla în fiecare zi!”
“Și eu văd casa ta.”
A rămas tăcută.
“Dar nu m-am gândit niciodată s-o vopsesc cât ești plecată.”
A plecat fără să mai spună nimic.
În secunda în care am închis poarta, Radu a ieșit din casă.
Ascultase aproape tot.
“Cum a mers?”
“Cred că încă încearcă să afle în ce moment am devenit eu problema.”
“Și firma?”
“Vine mâine.”
A doua zi, la zece dimineața, o dubă a oprit în fața casei.
Au venit doi oameni de la firma care făcuse lucrarea și responsabilul cu care vorbisem la telefon.
Au verificat gardul, poarta laterală și actele.
Omul și-a cerut din nou scuze.
“Nouă ni s-a prezentat situația ca și cum doamna vecină avea dreptul să decidă lucrarea. N-ar fi trebuit să intrăm fără să verificăm mai bine.”
N-am avut nevoie de scandal.
Nici de amenințări.
Am vrut un singur lucru:
gardul meu înapoi așa cum fusese.
Monica a apărut înainte să termine discuția.
Probabil văzuse duba de la geam.
“Ce faceți aici?”
Responsabilul firmei s-a întors spre ea.
“Clarificăm lucrarea.”
“Ce e de clarificat? Eu am comandat-o și am plătit-o.”
“Problema este că proprietarul gardului nu și-a dat acordul.”
“Dar eu v-am spus că e în regulă!”
“Da. Asta este problema.”
Monica s-a uitat la mine.
“Tu i-ai chemat aici ca să mă faci de râs?”
“Nu. I-am chemat pentru gard.”
“În fața tuturor vecinilor?”
M-am uitat în jur.
Nu era niciun vecin afară.
Doar noi.
“Monica, nimeni nu se uită la tine.”
Cred că asta a enervat-o mai tare decât orice altceva.
În cele din urmă, firma a acceptat să remedieze situația cu mine, iar detaliile dintre ei și Monica au rămas problema lor.
Eu n-am plătit niciun leu din factura pe care nu o comandasem.
Și nu m-am băgat în disputa lor financiară.
Trei zile mai târziu au început lucrările.
Monica a stat aproape o oră în curte.
N-a venit la noi.
Doar privea.
Strat după strat, verdele pe care îl alesese pentru proprietatea noastră începea să dispară.
Radu a ieșit cu două cafele.
“Crezi că o să supraviețuiască?”
“Nu știu. Gardul alb pare s-o afecteze profund.”
A râs.
În mai puțin de o săptămână, gardul era din nou alb.
Exact cum fusese înainte de vacanță.
Am crezut că povestea se terminase.
Nu se terminase.
Într-o seară, când udam florile din fața casei, Monica a ieșit și a venit direct spre gard.
Nici bună seara.
Nimic.
“Sper că ești mulțumită.”
Am oprit apa.
“De ce?”
A arătat spre gard.
“Uită-te la el.”
“Mă uit.”
“Alb.”
“Da.”
“Arată exact ca înainte.”
“Ăsta era scopul.”
A strâns maxilarul.
“Eu am pierdut aproape 7.000 de lei din cauza ta.”
M-am uitat la ea.
“Nu, Monica.”
“Ba da. Dacă nu făceai circul ăsta…”
“I-ai cheltuit din cauza ta.”
“Pentru casa voastră!”
“Nu.”
Am arătat spre casa ei.
“I-ai cheltuit pentru că voiai ca gardul meu să se potrivească cu casa ta.”
“Tot nu înțelegi.”
“Ba cred că înțeleg foarte bine.”
A făcut un gest nervos spre gard.
“Și acum ce ai câștigat?”
M-am uitat la scândurile albe.
Apoi la ea.
“Nimic.”
A părut surprinsă.
“Exact! Nimic!”
“Monica, nu trebuia să câștig nimic. Era deja al meu.”
N-a mai avut răspuns.
A plecat.
Au trecut câteva săptămâni.
Într-o sâmbătă dimineață eram în curte și spălam cu furtunul praful de pe gard.
Monica a ieșit să-și ia ceva din mașină.
S-a oprit.
S-a uitat la gard.
M-am uitat la ea.
Pentru o clipă am crezut că o să înceapă iar.
În schimb, a spus doar:
“Tot nu-mi place albul.”
Am închis apa.
“Perfect.”
“De ce perfect?”
“Pentru că nu e gardul tău.”
Am luat furtunul și am intrat în curte.