Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“De ce mi-ai spus că asta a fost dorința mamei?”
Tata n-a răspuns imediat.
Mihai privea în pământ. Cristina și Radu se uitau când la mine, când la documentul pe care tata îl ținea strâns în mână.
“Pentru că trebuia să rezolvăm succesiunea”, a spus în cele din urmă.
“Nu asta te-am întrebat.”
“Irina, au trecut trei ani.”
“Și?”
“Nu mai are rost să răscolim totul acum.”
Am arătat spre hârtie.
“Atunci spune-mi că documentul ăsta nu e real.”
A tăcut.
“Spune-mi că mama nu a semnat asta.”
Tot nimic.
Cristina s-a apropiat.
“Pot să văd și eu?”
Tata a împăturit foaia.
“Nu.”
“De ce?”
“Pentru că nu înțelegeți contextul.”
Radu a râs scurt.
“Acum cinci minute Irina era aia care se uită la Exceluri. Dintr-odată noi nu mai înțelegem niște hârtii?”
Tata i-a aruncat o privire.
“Nu te băga.”
Atunci am știut că îl lovisem unde trebuia.
Documentul îl găsisem cu două luni înainte.
După moartea mamei, o parte dintre lucrurile ei rămăseseră într-un dulap din casa unei mătuși. Fotografii, agende, câteva dosare, acte vechi.
Mătușa mă sunase:
“Irina, vino să vezi ce vrei să păstrezi înainte să le mut.”
Într-un dosar albastru găsisem copii după acte legate de firma pe care mama și tata o construiseră împreună.
Și o declarație semnată de mama cu mai puțin de un an înainte să moară.
Nu spunea că eu trebuia exclusă.
Nu spunea că firma trebuia să rămână numai celor trei copii care lucrau acolo.
Dimpotrivă.
Mama scrisese clar că partea ei trebuia împărțită egal între cei patru copii.
Eu citisem documentul de cinci ori.
Apoi mersesem cu el la un avocat.
Nu ca să pornesc un război.
Ci pentru că voiam să știu dacă înțelesesem bine.
Înțelesesem.
După moartea mamei, tata îmi spusese altceva.
“Ultima ei dorință a fost ca firma să rămână celor care se ocupă de ea. Tu ți-ai ales alt drum.”
Plânsesem atunci.
Nu pentru bani.
Pentru că fusesem convinsă că până și mama, singurul om care mă susținuse, hotărâse în final că eu nu meritam să fac parte din ceea ce construise.
Tata îmi pusese apoi în față actele prin care renunțam la orice pretenție legată de partea aceea.
“Este doar ceea ce a vrut mama.”
Și eu semnasem.
Acum îl priveam în curte, cu frații mei lângă noi.
“De ce ai mințit?”
Tata și-a coborât vocea.
“Pentru binele firmei.”
“Nu te-am întrebat pentru binele cui.”
“Irina, tu nu voiai să lucrezi cu noi.”
“Corect.”
“Atunci ce sens avea să deții o parte din companie?”
“Nu tu trebuia să hotărăști asta.”
“Eu am ținut firma în viață.”
“Și mama a construit-o cu tine.”
Tata s-a înroșit.
“Mama ta nu înțelegea toate implicațiile.”
Am simțit că-mi vine să râd.
“Interesant. Când era în viață spuneați tuturor că firma există datorită vouă doi. Acum, când documentul ei nu-ți convine, nu mai înțelegea ce semna.”
Cristina a întins mâna.
“Dă-mi documentul.”
“Am spus nu.”
“Tată, dă-mi-l.”
“Nu e treaba ta.”
“Ba tocmai am aflat că este.”
Mihai a intervenit.
“Putem să intrăm în casă și să discutăm ca oamenii?”
M-am uitat la el.
“Tu de când știai?”
“Irina…”
“De când?”
Tata a spus:
“Mihai n-are nicio legătură.”
Mihai a rămas tăcut.
Asta mi-a fost suficient.
“Mihai?”
A oftat.
“Știam că mama voia să împartă partea ei.”
Cristina s-a întors spre el.
“Tu știai?”
“Nu știam toate detaliile.”
“Știai că Irina credea că mama a exclus-o?”
A urmat o pauză.
“Nu.”
M-am uitat la el.
“Minți.”
“Irina…”
“Pentru că tu ai fost acolo când am semnat.”
Fața lui s-a schimbat.
Îmi aminteam acum.
Stătuse lângă tata.
Nu spusese aproape nimic.
Doar la final:
“E mai simplu așa.”
Atunci crezusem că vorbește despre acte.
Acum înțelegeam ce fusese “mai simplu”.
Pentru ei.
Cristina s-a uitat la tata.
“Nouă ne-ai spus că Irina nu vrea nimic.”
“Pentru că asta era situația.”
“Nu. Ne-ai spus că a fost alegerea ei.”
Radu a intervenit:
“Și mie la fel.”
Tata și-a pierdut răbdarea.
“Pentru Dumnezeu, vorbim despre o firmă, nu despre o jucărie pe care o împărțiți între voi!”
“Nu”, am spus. “Vorbim despre faptul că ai folosit-o pe mama după ce a murit ca să mă faci să semnez.”
Acolo s-a oprit.
Am făcut un pas spre el.
“Spune-mi un singur lucru și plec.”
“Ce?”
“Dacă îmi spuneai adevărul atunci, aș mai fi semnat?”
Tata s-a uitat la mine.
“Nu.”
“Mai tare.”
“Irina, termină.”
“Aș mai fi semnat?”
“Nu!”
Nimeni n-a mai spus nimic.
“Deci de asta m-ai mințit.”
Tata și-a trecut mâna peste frunte.
“Am făcut ce trebuia să fac.”
Am dat din cap.
“Atât voiam să știu.”
M-am întors spre mașină.
“Stai.”
Era Cristina.
“Ce o să faci?”
“De data asta? Nimic din ce decide tata pentru mine.”
Am urcat în Mercedes și am plecat.
A doua zi dimineață aveam paisprezece apeluri pierdute.
Șase de la tata.
Patru de la Mihai.
Două de la Cristina.
Două de la Radu.
Nu le-am răspuns imediat.
La prânz, Cristina mi-a trimis:
“Putem vorbi doar noi două?”
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
A venit cu o mapă.
“Am verificat actele pe care le mai aveam eu.”
“Și?”
“Tata ne-a spus povești diferite tuturor.”
Mi-a împins mapa.
Cristina crezuse că eu renunțasem pentru că uram firma.
Radu crezuse că primisem bani separat.
Mihai fusese singurul care știa că mama intenționase o împărțire egală.
“De ce ar fi făcut asta?” a întrebat Cristina.
“Pentru control.”
“Dar era tatăl nostru.”
“Este.”
M-am uitat la ea.
“Asta nu face minciuna mai mică.”
Problema financiară era separată.
Firma îmi datora bani reali.
Nu voiam s-o distrug și nici nu puteam apăsa un buton ca să dispară peste noapte.
Contractul prevedea termene.
Avocații au discutat.
Contabilii au verificat.
Tata a încercat de trei ori să transforme totul într-o discuție de familie.
“Retrage notificarea și rezolvăm noi.”
“Nu.”
“Vrei să mă umilești?”
“Nu. Vreau să respecți contractul pe care l-ai semnat.”
“Eu sunt tatăl tău.”
“Și când ai luat banii mei eram tot fiica ta.”
Firma a trebuit să renunțe la cumpărarea unui teren și să vândă o proprietate pe care o ținea pentru un proiect viitor.
Nu s-a prăbușit.
N-a venit poliția.
N-a fost nimeni scos în cătușe.
Doar că, pentru prima dată, tata nu a mai putut decide singur că banii mei, munca mea și drepturile mele pot aștepta pentru că “suntem familie”.
Cu partea mamei a durat mai mult.
Am mers cu documentele la avocat.
S-au verificat actele semnate după deces, ce renunțasem, în ce condiții și ce putea fi contestat.
Nu exista soluția spectaculoasă în care intram luni dimineață în firmă și deveneam proprietara tuturor.
Nici nu voiam asta.
Voiam adevărul pus pe masă.
Până la urmă am ajuns la o înțelegere.
Mihai a cedat o parte din ceea ce primise.
Tata a acceptat să compenseze diferența din participația lui.
Cristina și Radu au refuzat să dea înapoi ceva ce, din actele lor, primiseră fără să știe minciuna din spate.
Nu i-am obligat.
Mihai a fost cel cu care lucrurile au rămas cel mai reci.
“Am făcut ce era mai bine pentru firmă”, mi-a spus ultima dată.
Exact ca tata.
“Atunci rămâi cu firma.”
“Și noi?”
“Nu știu încă.”
Asta a fost tot.
Cu tata n-am vorbit câteva luni.
Apoi, într-o după-amiază, m-a sunat.
Nu mi-a spus că îi pare rău.
Tata nu ajunsese încă acolo.
Mi-a spus:
“Mercedesul e tot la tine?”
Am râs.
“Da.”
“Îl întreții?”
“Este mașina mea.”
“Știu.”
Era probabil cea mai apropiată formă de recunoaștere pe care era capabil s-o ofere atunci.
A trecut aproape un an.
Cu câteva zile înainte de următoarea lui aniversare, mi-a trimis un mesaj:
“Duminică facem masa la 14. Vii?”
Am stat cu telefonul în mână.
Anul trecut aș fi simțit obligația să merg.
De data asta am scris:
“Nu la masă. Pot veni dimineață la o cafea.”
A răspuns după aproape o oră.
“Bine.”
Duminică m-am dus.
Doar noi doi.
Fără frați.
Fără discurs.
Fără public.
Pe masă avea două cafele și o farfurie cu prăjituri.
La un moment dat s-a uitat la mine.
“Am fost foarte supărat pe tine.”
“Știu.”
“Și încă cred că puteai rezolva altfel.”
“Știu și asta.”
A tăcut.
Apoi a spus:
“Dar ai făcut ceva ce eu n-am crezut că poți.”
N-am răspuns.
“Să te ridici singură. Firma ta. Munca ta. Tot.”
Și după câteva secunde:
“Sunt mândru de tine, Irina.”
Cu un an înainte aș fi dat orice să aud asta.
Acum am băut o gură de cafea.
“Mulțumesc.”
A părut surprins.
“Atât?”
“Atât.”
“Nu înseamnă nimic pentru tine?”
M-am uitat la el.
“Înseamnă. Doar că nu mai înseamnă cât însemna înainte.”
A rămas tăcut.
M-am ridicat, mi-am luat geanta și l-am sărutat pe obraz.
“La mulți ani, tată.”
Când am ajuns la ușă, m-a strigat.
“Irina.”
M-am întors.
Părea că vrea să mai spună ceva.
N-a spus.
Am ieșit.
În curte era Mercedesul.
Mașina mea.
M-am urcat, am pornit motorul și am plecat fără să mă uit înapoi.
Nu pentru că nu mai aveam tată.
Ci pentru că nu mai aveam nevoie de aprobarea lui ca să știu cine sunt.