Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Ce fac fetele mele?”
Andrei și-a lăsat cheile pe comodă și a venit spre noi.
Mara a ridicat ursulețul.
“Îi spuneam mamei de camera mea cea nouă!”
Andrei s-a oprit.
Nu mult.
O secundă, poate două.
Dar suficient.
“Mara…”
“Ce?” a întrebat ea. “Acum pot să-i spun. E mama mea.”
M-am ridicat.
“Las-o. N-a făcut nimic greșit.”
Andrei s-a uitat la mine.
“Alexandra, pot să-ți explic.”
“Perfect. Începe cu Corina.”
A tăcut.
Asta m-a enervat mai tare decât orice răspuns.
“M-am uitat peste situația firmei.”
“Te-ai uitat unde?”
“În documentele pe care le primesc pentru că firma ta încă îmi datorează 45.000 de euro. Am văzut plățile către firma Corinei.”
Fața i s-a schimbat.
“Și înainte să-mi spui că nu înțeleg ce am văzut, știu și că firma ta și-a revenit de aproape trei luni.”
Mara ne privea.
Am coborât vocea.
“Mara, te duci puțin în camera ta și alegi ce pijama vrei pentru diseară?”
“Bine.”
A luat ursulețul și a fugit pe hol.
Am așteptat până s-a închis ușa.
Apoi m-am întors spre Andrei.
“Acum spune-mi.”
“Nu aici.”
Am râs scurt.
“Și tu?”
“Ce?”
“Și Mara mi-a spus că e secret. Acum îmi spui și tu că nu aici. Unde trebuie să merg ca să aflu ce se întâmplă în propria mea căsnicie?”
“Nu asta am vrut să spun.”
“Atunci spune ce ai vrut.”
Andrei și-a trecut mâna prin păr.
“Trebuia să afli peste două săptămâni.”
“Ce?”
“Tot.”
Mi-am încrucișat brațele.
“Am fost acolo ieri.”
A încremenit.
“Unde?”
“La casă.”
Privirea lui mi-a dat răspunsul înainte să vorbească.
“L-am văzut pe tine. Am văzut-o pe Corina. Am văzut când ai îmbrățișat-o.”
“Alexandra…”
“Nu. Acum vorbești numai când te întreb.”
Am scos telefonul.
“Firma ta și-a revenit. Mie nu mi-ai spus. Trimiți bani firmei unei femei pe care o vezi aproape în fiecare sâmbătă. Fiica ta are o cameră într-o casă despre care eu n-am știut nimic. I-ai spus să păstreze secretul. Iar ieri te-am văzut îmbrățișând femeia respectivă.”
Andrei a rămas cu ochii la mine.
“Tu ce ai fi crezut?”
N-a răspuns.
“Exact.”
Și-a luat cheile de pe comodă.
“Vino cu mine.”
“Unde?”
“La casă.”
“Nu.”
“Alexandra, te rog.”
“Nu mă urc în mașină ca să-mi mai arăți încă o surpriză.”
Atunci și-a scos telefonul.
A căutat un număr și a pus apelul pe difuzor.
O femeie a răspuns.
“Da, Andrei?”
“Corina, sunt cu Alexandra.”
Pauză.
“A aflat?”
“Da.”
S-a auzit un oftat.
“Ți-am spus că ideea cu surpriza este proastă.”
M-am uitat la Andrei.
“Ce surpriză?”
Corina a continuat:
“Alexandra, înainte să spui ceva, eu sunt arhitecta proiectului. Nu sunt iubita lui Andrei și nu am fost niciodată.”
N-am spus nimic.
“Plățile sunt pentru proiectare, materiale, echipe și renovare. Iar ieri l-am îmbrățișat pentru că tocmai confirmasem că ultima problemă cu actele fusese rezolvată.”
“Actele cui?”
Corina a tăcut.
“Pe asta trebuie să ți-o spună el.”
Andrei a închis.
Am rămas în mijlocul sufrageriei, uitându-mă la el.
“Ce casă este, Andrei?”
A tras aer în piept.
“A noastră.”
“Nu avem o casă.”
“Acum avem.”
Mi-a venit să-i spun că nu era momentul pentru jocuri de cuvinte.
Apoi a adăugat:
“Mai exact, tu ai.”
“Ce înseamnă asta?”
“Casa este cumpărată pe numele tău.”
M-am uitat la el fără să înțeleg.
“Cum poți cumpăra o casă pe numele meu fără mine?”
“Nu am făcut transferul final fără tine. Contractul și structura au fost pregătite astfel încât proprietatea să ajungă la tine. Tocmai asta urma să finalizăm împreună. De aceea mai aveam nevoie de două săptămâni.”
Asta avea, în sfârșit, sens.
Dar nu suficient.
“Și banii mei?”
“Separat.”
S-a dus la birou și a scos un dosar.
L-a pus în fața mea.
“Firma îți poate restitui integral împrumutul.”
Am deschis prima pagină.
45.000 de euro.
Dobânda prevăzută în contract.
Tot.
“De când?”
“De aproape două luni.”
Am ridicat privirea.
“Și de ce nu mi-ai spus?”
Pentru prima dată de când intrase în casă, Andrei n-a încercat să găsească o explicație frumoasă.
“Pentru că am vrut să fac ceva spectaculos.”
“Cu prețul de a mă lăsa să cred că încă ai probleme?”
“Da.”
“Și ți s-a părut o idee bună?”
“Atunci, da.”
“Acum?”
“Acum mi se pare idioată.”
M-am așezat.
Furia nu dispăruse.
Doar își schimbase direcția.
“De ce casa aceea?”
Andrei s-a așezat în fața mea.
“Îți amintești prima dată când am mers la bunicii tăi?”
“Casa nu mai era a lor.”
“Știu.”
Cu ani înainte să-l cunosc, bunicii mei fuseseră obligați să vândă casa în care îmi petrecusem aproape toate vacanțele copilăriei.
O casă veche, cu pridvor.
Curte mare.
Meri.
Un petic de grădină pe care bunica îl apăra de găini de parcă era granița țării.
Când îi povestisem lui Andrei despre ea, îi spusesem în glumă:
“Dacă aș avea vreodată destui bani, mi-aș lua ceva asemănător.”
Uitase multe lucruri pe care i le spusesem în trei ani.
Pe acela nu.
“Corina a găsit proprietatea”, mi-a spus. “Nu este casa bunicilor tăi. N-am vrut să copiez trecutul. Dar are teren, pridvor, pomi și suficient loc pentru noi trei.”
“Și camera Marei.”
A zâmbit slab.
“Mai ales camera Marei. Ea a ales culoarea.”
Am închis ochii.
“De ce ai dus-o acolo?”
“Bona a anulat într-o sâmbătă. Mama era plecată. N-aveam cu cine s-o las.”
“Și atunci i-ai spus unui copil de șase ani să-mi ascundă o casă.”
“Am spus că e o surpriză.”
“Andrei.”
“Știu.”
“Nu. Nu cred că știi.”
M-am ridicat.
“În ziua nunții mele, copilul tău mi-a spus că tatăl ei vede în fiecare sâmbătă o femeie despre care eu nu știu. Că femeia aia îi pregătește o cameră într-o casă secretă. După aia am descoperit că îi trimiți bani. Iar ieri v-am văzut îmbrățișându-vă.”
Andrei și-a coborât privirea.
“Cum ai vrut să arate toate astea dacă aflam înainte să-mi spui tu?”
“N-am gândit până acolo.”
“Exact.”
Asta era problema.
Nu Corina.
Nu casa.
Nici măcar banii.
Andrei construise o surpriză atât de mare încât, pentru a o păstra, trebuise să ascundă bucăți întregi din viața noastră.
“Vreau să văd casa”, am spus.
A ridicat capul.
“Acum?”
“Da.”
“Și Mara?”
“Vine cu noi.”
Mara a fost încântată când a auzit.
Pe drum a vorbit aproape fără oprire.
“Tati, îi arăt eu camera?”
Andrei m-a privit.
“Da.”
“Și pomul?”
“Da.”
“Și locul unde ai zis că putem pune leagăn?”
“Tot.”
Când am ajuns, Corina ne aștepta.
Era aceeași femeie pe care o văzusem în brațele soțului meu.
De aproape, nu exista nimic misterios la ea.
Avea o mapă sub braț, creion după ureche și praf alb pe pantalonii negri.
“Îmi pare foarte rău”, mi-a spus.
“Pentru îmbrățișare?”
A roșit.
“Pentru că n-am insistat mai tare să-ți spună.”
Andrei a ridicat mâinile.
“Am înțeles. Am fost idiotul proiectului.”
“Categoric”, a spus Corina.
Pentru prima dată după nuntă, am râs.
Puțin.
Mara m-a luat de mână.
“Vino!”
Camera ei era la etaj.
Nu era terminată.
Pereții erau doar pregătiți pentru vopsit.
Pe podea erau trei mostre de culoare.
Mara a arătat spre una.
“Asta.”
Era un galben foarte deschis.
“Doamna Corina a zis că tu trebuie să spui dacă e frumos.”
M-am uitat la Andrei.
“Deci n-a ales-o fără mine.”
“Nu.”
“Mobilierul?”
“Nu este comandat.”
“Bucătăria?”
“Nici aia.”
“Baia?”
“Doar instalațiile.”
Am început să înțeleg.
Nu construise viața noastră fără mine.
Pregătise cadrul și intenționa să mă aducă aici înaintea deciziilor finale.
Tot era prea mult.
Dar era altceva decât ceea ce îmi imaginasem.
Am coborât.
Pe masa din sufrageria neterminată erau actele.
Le-am citit.
Pe toate.
Andrei a stat lângă mine fără să mă grăbească.
Când am terminat, am împins dosarul spre el.
“Nu semnez astăzi.”
“Știu.”
“Și nu pentru că nu vreau casa.”
A așteptat.
“Ci pentru că de acum înainte nu mai există decizii de zeci de mii de euro pe care unul dintre noi le ia singur pentru binele celuilalt.”
“De acord.”
“Și nu mai pui copilul să țină secrete față de mine.”
“De acord.”
“Și dacă firma își revine, aflu de la tine, nu din niște situații financiare.”
“De acord.”
Mara ne privea.
“Vă certați?”
M-am aplecat spre ea.
“Nu. Stabilim niște reguli.”
S-a gândit.
“Și eu am reguli?”
“Da.”
“Care?”
Andrei a răspuns înaintea mea:
“Nu mai păstrezi case secrete.”
Mara a izbucnit în râs.
Am semnat actele abia după ce avocatul meu le-a verificat și după ce banii împrumutați firmei au intrat înapoi în contul meu.
Casa a devenit a mea.
Dar renovarea a devenit a noastră.
Am ales împreună bucătăria.
Andrei a vrut ceva foarte modern.
Eu am vrut lemn.
Mara a vrut un frigider galben.
N-a câștigat nimeni complet.
Câteva săptămâni mai târziu eram din nou în camera ei.
Mara stătea pe podea cu mostrele de culoare.
“Pot să vă spun un secret?”
Eu și Andrei ne-am uitat unul la altul.
“Depinde”, am spus.
Mara și-a pus mâna la gură și a șoptit:
“Am ascuns bomboane în geanta lui tati.”
Andrei s-a uitat imediat spre geanta lui.
Mara a început să râdă.
Am râs și eu.
Apoi Andrei mi-a întins cheia casei.
Am luat-o.
“Surprize mici”, i-am spus.
A dat din cap.
“Surprize mici.”
“Case întregi?”
“Niciodată.”
De data asta l-am crezut.