Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Bogdan, te întreb pentru ultima dată: ce ai făcut cu partea ta din casa bunicii?
Fratele meu a tăcut câteva secunde, apoi a oftat.
— Am pus-o garanție pentru un împrumut. Dar aveam de gând să rezolv totul înainte să mergem la notar.
Lucian, care auzea conversația lângă mine, mi-a luat telefonul din mână.
— Ce împrumut, Bogdan? Noi tocmai ți-am dat 85.000 de lei!
— Lucian, nu te băga! E între mine și sora mea!
— Ba mă bag! Am vândut mașina și am făcut credit împreună cu Adriana. Și acum aflăm că ai pus casa garanție?
— Nu toată casa! Doar jumătatea mea!
Am simțit că-mi tremură genunchii.
— Cât datorezi, Bogdan?
— Nu contează acum…
— CÂT?
— O sută zece mii de lei, a șoptit.
Lucian a închis ochii și și-a trecut mâna peste față.
— Deci ai luat 85.000 de lei de la noi, deși știai că partea ta e ipotecată pentru o datorie de 110.000?
— Voiam să plătesc o parte din datorie și să negociez restul!
— Și de ce nu ne-ai spus? am întrebat.
— Pentru că nu mi-ați mai fi dat banii!
Am rămas fără cuvinte. Apoi am simțit cum furia îmi urcă în piept.
— Asta ai făcut, Bogdan? Ai profitat de faptul că iubesc casa bunicii și ai luat banii înainte să aflăm adevărul?
— Adriana, nu voiam să vă păcălesc. Eram disperat!
— Și noi ce suntem acum? Nu suntem disperați? Avem un credit de plătit și nici măcar nu putem semna liniștiți actele!
Lucian mi-a făcut semn să închid telefonul.
— Gata. Nu mai discutăm așa. Mâine mergem la un avocat și vedem exact ce putem face.
În noaptea aceea n-am dormit. Mă gândeam la casa bunicii, la mașina pe care o vânduserăm și la ratele pe care urma să le plătim ani întregi.
A doua zi, avocatul a citit înțelegerea semnată cu Bogdan, dovada transferului bancar și extrasul de carte funciară.
— Ați făcut o greșeală mare plătind înainte de verificarea actelor, ne-a spus. Dar aveți dovezi că suma a fost dată pentru o vânzare care încă nu s-a încheiat.
— Putem recupera banii? am întrebat.
— Putem cere executarea obligațiilor asumate sau, dacă sunt îndeplinite condițiile, desființarea înțelegerii și restituirea sumei. Dar trebuie să verificăm și situația ipotecii. Nu vă pot promite că veți recupera totul imediat.
Lucian a strâns mâna mea sub birou.
— Nu mai dăm niciun leu până nu știm exact ce se întâmplă.
Avocatul l-a contactat pe Bogdan și i-a cerut să prezinte documentele împrumutului și situația datoriei. După două zile, fratele meu a venit la birou, palid și cu ochii încercănați.
— Adriana, te rog să nu mă dai în judecată. Am făcut o prostie, dar vreau să repar.
— Atunci spune-ne unde sunt cei 85.000 de lei.
— Am plătit treizeci de mii către creditor. Restul i-am folosit ca să acopăr alte datorii.
Lucian s-a ridicat brusc.
— Deci nici banii nu-i mai ai!
— Nu mai țipa la mine! a izbucnit Bogdan. Crezi că nu știu ce-am făcut?
— Știi foarte bine. Dar ai lăsat-o pe sora ta să creadă că salvează casa bunicii, când tu încercai să te salvezi pe tine!
Bogdan și-a plecat capul.
— Am avut niște investiții care au mers prost. Am împrumutat bani și am crezut că-i pot pune la loc. Apoi au început să vină scadențele și m-am speriat.
— Și ai ales să ne minți, i-am spus.
— Da. Și îmi pare rău.
Am privit spre avocat.
— Ce putem face acum?
— Mai întâi trebuie să aflăm ce sumă este efectiv necesară pentru stingerea obligației garantate și în ce condiții creditorul ar accepta radierea ipotecii. Apoi decideți dacă mai doriți cumpărarea cotei sau restituirea banilor.
Bogdan a început să se agite.
— Dar eu am promis că le vând partea mea!
— Și noi am promis că plătim, am răspuns. Numai că noi ne-am ținut de cuvânt.
În zilele următoare, avocatul a cerut informațiile necesare, iar Bogdan a fost obligat să prezinte situația completă a împrumutului. Creditorul a confirmat că ipoteca nu putea fi radiată fără stingerea obligației garantate sau fără un acord expres.
Nu exista nicio soluție simplă prin care să devenim proprietari ai cotei lui Bogdan fără să ținem cont de ipotecă.
Într-o seară, fratele meu a venit la casa bunicii. L-am găsit stând pe treptele terasei, cu capul în mâini.
— Adriana, am vorbit cu cineva care vrea să-mi cumpere mașina. Pot să obțin vreo patruzeci de mii de lei pe ea. Îți dau banii ție.
— Și restul?
— O să vând și terenul pe care îl am lângă Medgidia. Nu știu cât iau, dar vreau să-ți dau înapoi cât pot.
— Bogdan, eu nu mai pot trăi din promisiunile tale.
A scos din buzunar un plic cu documentele mașinii și cu o ofertă scrisă de cumpărare.
— Știu. De aceea am venit cu astea. Nu-ți cer să mă crezi pe cuvânt.
Am simțit că mi se pune un nod în gât.
— De ce n-ai venit la mine înainte să faci împrumutul acela?
— Mi-a fost rușine. Tu ai fost mereu cea care s-a descurcat, iar eu am vrut să par că pot face totul singur.
— Și acum ne-ai băgat și pe noi în datorii.
— Știu.
Am rămas câteva clipe în tăcere. Apoi i-am spus:
— Nu vreau să pierd casa bunicii. Dar nici nu-mi voi sacrifica familia ca să-ți acopăr greșelile.
Am convenit, cu ajutorul avocatului, să desființăm înțelegerea inițială și să stabilim în scris obligația lui Bogdan de a restitui cei 85.000 de lei, cu termene și garanții potrivite situației. Nu am mai continuat cumpărarea cotei ipotecate.
După vânzarea mașinii, Bogdan ne-a restituit prima sumă importantă. Banii au intrat în contul nostru, iar Lucian a folosit o parte pentru rambursarea anticipată a creditului.
Nu recuperaserăm totul. Dar, pentru prima dată, aveam bani restituiți, nu doar promisiuni.
Într-o duminică, am mers din nou la Eforie Sud. Am deschis poarta veche și am intrat în curtea bunicii. Vița-de-vie crescuse peste terasă, iar obloanele albastre aveau nevoie de vopsea.
Lucian s-a apropiat și m-a cuprins de umeri.
— Îmi pare rău că nu am reușit să cumpărăm casa, Adriana.
— N-am pierdut-o încă. Jumătatea mea este tot aici. Dar nu mai vreau să facem sacrificii fără să știm adevărul.
Am intrat în casă și am deschis ferestrele. Aerul sărat al mării a umplut camerele.
Pe perete era încă fotografia bunicii, zâmbind lângă masa din curte.
Am privit-o și am simțit că nu trebuie să iau nicio hotărâre în grabă. Casa putea aștepta până când situația juridică și financiară avea să fie clară.
Lucian mi-a luat mâna.
— Hai să reparăm întâi ce putem. Restul îl hotărâm împreună.
Am încuviințat. Pentru prima dată după multe săptămâni, nu mai simțeam că trebuie să salvez singură totul.