Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, înainte să vă deschid ușa, vreau să-mi răspundeți la o întrebare, am spus, privind cele trei valize. Dacă Andrei ar fi rămas un fost militar cu o pensie modestă, ați mai fi venit astăzi?
Corina și-a îndreptat rochia neagră.
— Gabriela, iar începi cu reproșurile? Au trecut paisprezece ani! Nu putem lăsa trecutul în urmă?
— Răspunde-mi, mamă.
— Suntem părinții tăi! Nu trebuie să dăm explicații ca să intrăm în casa fiicei noastre!
Andrei stătea lângă mine, sprijinit în baston. Mama îl privea cu același dispreț ca în ziua în care ne anunțaserăm logodna.
— Doamnă Corina, a spus el calm, Gabriela v-a pus o întrebare simplă.
— Tu să nu te bagi! Dacă nu era fata mea, nici nu ajungeai să locuiești într-o asemenea casă!
— Mamă, casa aceasta este și a lui Andrei! Firma am construit-o împreună, nu ne-a dat-o nimeni de pomană!
— Lasă, dragă, am auzit noi că aveți milioane! Acum nu mai trebuie să trăiți ca niște săraci.
Tata, care până atunci tăcuse, și-a ridicat privirea.
— Corina, ajunge!
Mama s-a întors spre el, uluită.
— Victor, ce te-a apucat?
— Lasă valizele. Trebuie să-i spunem adevărul.
Am rămas nemișcată.
— Ce adevăr, tată?
El și-a frecat mâinile, apoi s-a așezat pe treapta de la intrare.
— Gabriela, acum paisprezece ani, după ce ai plecat de acasă, am făcut ceva pentru care mi-e rușine și astăzi.
— Victor, să nu îndrăznești! a izbucnit mama.
— Ba îndrăznesc, Corina. Am tăcut destul!
Tata m-a privit cu ochii umezi.
— La câteva luni după nunta voastră, Andrei a venit la mine la bancă. Voia un împrumut ca să înceapă o firmă de transport. Avea un plan, dar nu avea suficiente garanții.
M-am întors spre soțul meu.
— Andrei, tu ai fost la tata?
— Da, Gabriela. Nu ți-am spus fiindcă nu voiam să te rănesc din nou.
Tata și-a plecat capul.
— I-am spus că nu-mi risc reputația pentru un fost militar care merge cu bastonul. Nici măcar nu i-am citit planul până la capăt.
Apoi a rostit ceva care m-a lăsat fără aer.
— Mama ta mi-a cerut să sun doi cunoscuți din transporturi și să-i conving să nu lucreze cu Andrei.
— Ați încercat să-i distrugeți afacerea?
— Voiam să te întorci acasă! a strigat Corina. Credeam că, dacă vedeai cât de greu vă este, îți veneai în fire!
— Eu eram fericită, mamă! Chiar și când nu aveam bani!
Andrei a făcut un pas înainte.
— Doamnă Corina, vă amintiți garsoniera în care locuiam? Iarna puneam un prosop la fereastră ca să nu intre frigul. Gabriela venea obosită de la unitate și mă găsea calculând cât ne mai rămăsese pentru motorină. Dar niciodată nu mi-a spus că sunt o povară.
Mi-am amintit primul nostru camion închiriat. Andrei se trezea la cinci dimineața și mergea în depozite, sprijinit în baston, să caute contracte. Eu completam documentele seara, la masa din bucătărie.
Într-o iarnă, ni s-a stricat camionul chiar înaintea unei livrări importante. Andrei și-a vândut ceasul primit la ieșirea din armată ca să plătim reparația. Când l-am găsit plângând în garaj, mi-a spus că îi era teamă să nu mă dezamăgească.
— Nu m-ai dezamăgit niciodată, i-am spus atunci. Și n-o să renunțăm.
Am muncit ani întregi până am cumpărat primul camion al nostru. Apoi au venit alte contracte, alți angajați și un depozit adevărat. Când m-am retras din armată, am intrat și eu în firmă cu normă întreagă.
Acum aveam o afacere prosperă. Dar părinții mei nu fuseseră acolo nici măcar o singură zi.
— Și acum de ce ați venit? l-am întrebat pe tata.
Victor și-a șters ochii.
— Pentru că am pierdut aproape tot, Gabriela.
Corina s-a întors brusc spre el.
— Nu trebuia să-i spui!
— Ba da! Am investit bani într-un proiect imobiliar care a eșuat. Am mai luat un împrumut, sperând să recuperăm pierderea. Apoi au venit ratele, una după alta.
Tata și-a privit mâinile.
— Am vândut apartamentul mare și ne-am mutat într-unul mic. Luna trecută am primit o notificare de la bancă. Dacă nu rezolvăm restanțele, riscăm să pierdem și locuința aceea.
— Și de ce n-ați spus adevărul de la început?
— Pentru că mama ta a crezut că, dacă venim cu valizele, n-o să ai inima să ne trimiți înapoi.
Corina a început să plângă.
— Suntem părinții tăi! Ce vrei, să ajungem pe drumuri?
— Nu vreau să ajungeți pe drumuri. Dar nici nu vă las să intrați aici și să-l umiliți din nou pe Andrei.
— După tot ce-am făcut pentru tine, așa ne răsplătești?
Andrei a privit-o calm.
— Doamnă Corina, când am fost rănit în timpul unei misiuni de sprijin după inundații, am crezut că viața mea s-a terminat. Gabriela m-a ajutat să înțeleg că încă pot construi ceva. Dumneavoastră m-ați numit povară. Dar ea nu m-a privit niciodată așa.
Victor s-a ridicat și i-a întins mâna.
— Andrei, te-am judecat fără să te cunosc. Am încercat să-ți închid uși și mi-e rușine. Iartă-mă!
Andrei i-a strâns mâna.
— Vă accept scuzele, domnule Victor. Dar încrederea nu se întoarce într-o singură zi.
Le-am spus părinților că nu vor locui cu noi, dar că îi voi ajuta să găsească o soluție. Le-am plătit câteva nopți la o pensiune, apoi am mers cu tata să vedem exact ce datorii aveau.
Corina a protestat când a aflat că nu le voi achita eu creditele.
— Aveți bani destui! Pentru voi ar fi o nimica toată!
— Mamă, Andrei și cu mine am muncit pentru banii aceștia. Vă ajut să nu rămâneți fără acoperiș, dar nu vă cumpăr iertarea.
Victor a acceptat să vândă apartamentul înainte ca datoriile să crească și mai mult. După ce le-a achitat, le-au rămas bani pentru o locuință modestă, într-un cartier liniștit.
Când am mers să-i ajut la mutare, tata m-a oprit lângă ușă.
— Gabriela, știi ce mă doare? Că paisprezece ani am avut o fiică și m-am purtat ca și cum nu mai exista.
Am început să plâng. M-a îmbrățișat și, pentru prima dată după atâta vreme, nu m-am ferit.
Corina a rămas mai mult timp supărată. Dar într-o duminică a venit singură la noi, fără valize și fără pretenții.
— Gabriela, am greșit, a spus încet. Mi-a fost mai important ce spuneau oamenii decât fericirea ta.
S-a întors spre Andrei.
— Îmi pare rău că te-am numit povară. N-ai meritat asta.
— Vă mulțumesc că recunoașteți, i-a răspuns el. Sper să nu mai judecați niciodată un om după bastonul cu care merge.
Am băut cafeaua împreună. Nu am pretins că paisprezece ani puteau fi șterși într-o după-amiază, dar pentru prima dată mama l-a întrebat pe Andrei despre munca lui fără să-l privească de sus.
La plecare, tata s-a oprit lângă poartă.
— Gabriela, putem veni duminica viitoare în vizită?
M-am uitat spre Andrei. Mi-a zâmbit.
— Puteți, tată. Dar fără valize.
Victor a râs printre lacrimi.
— Fără valize, fata mea. Doar noi doi.